Amurgul fură lumini din ultimile picături de sînge,
Așezînd pe chipul cerului senin întunericul nopții,
Licărirea rece a stelelor caută gînduri ca să le dezlege
Și să-mi otravească cu amintiri adîncurile minții.
Simt metal topit ce fuge inedit prin vene,
Spărgîndu-mi șoaptele din inimi și ducîndu-mi durerea-n extreme,
Simt în sufletul meu Moartea.Mucegaiul.
În negura de acolo s-au ciocnit iadul și raiul,
Căci sînt în stăpînirea răului pur ce trăieste în firea omenească,
Firea ce are conștiință și-ar dori să iubească.
E atît de splendidă și naivă ființa umană
Încît și veninul provocat de ea mi se pare o dulce capcană.
În universul meu, răul și binele sunt aceeași substanță,
Aici chiar albul și negrul au aceeași...palidă nuanță.
Ești bun sau rău nu are nici o importanță,
Căci toți demonii și îngerii din cîți există
Doar în sufletul fragil al omului persistă,
Semănînd dezamăgiri și speranțe, coșmaruri și vise,
Lăsînd în el ură și dragoste în flăcări aprinse,
Însă sunt și cei ca mine ce ne-ncetat sugrumă sufletele,
Provocînd dureri ce seacă fiecare fir de viață,
Sînt îmbinarea din opusuri făcîndu-le concomitent să înflorească
În fiecare particulă din inima victimii mele,
Ducînd-o inevitabil în brațele reci a morții
Sau lăsînd-o sărutată de străfulgerările dementei.
Victimile mele sînt din cele mai inocente și pure,
Fiindcă la început sufereau de iubiri adevărate și nebune.
