Înapoi în trecut

Capitolul douăzeci și patru

      „Mirosul de lemn putred îi invadă nările. Era prea întuneric pentru a vedea de unde provine, era prea întuneric chiar și pentru a conștientiza unde se află. Abia reușea să pășească. Fiecare pas era urmat de un scârțâit ușor al podelei, pesemne că aceasta era vinovată de mirosul aproape insuportabil. Gemu ușor în momentul în care se lovi de balustradă și coborî scările, una câte una, ținându-se cu putere de aceasta. Simțea ceva umed pe palme, dar continuă să se țină cu putere. Nu știa unde mergea, dar corpul ei părea să cunoască drumul, căci, oricât de teamă i-ar fi fost, continua să meargă înainte.

      Treptele dispăruseră în urma ei. Își puse palmele pe perete, încercând să descopere un întrerupător, sau chiar o ușă. Textura acestuia se schimbă imediat și începu să bâjbâie în întuneric după ceva ce ar fi semănat cu un mâner. Trase cu putere de acesta în momentul în care îl găsi și izbucni în lacrimi când realiză că, oricât de mult ar fi tras, ușa nu se clintea din loc. Se aruncă în genunchi pe podea, trecându-și palmele peste lemnul umed, iar stomacul i se întoarse pe dos din cauza mirosului. Cu toate acestea, știa că acolo era cheia. Era pe podea, trebuia să o găsească. Trebuia să iasă de acolo. Auzi un țipăt și țipă și ea."

         — Rhea! își auzi numele și deschise brusc ochii.

      Jax era deasupra ei, stând în genunchi și privind-o îngrijorat. Respira repede și își putea auzi inima bubuind în piept. Își simțea fața udă din cauza lacrimilor, dar se simțea, în același timp, confuză. Era dimineață, iar soarele strălucea cu putere dincolo de draperiile pe jumătate trase, dar tot ce își putea aminti era întunericul. Și mirosul de putred. Și palmele umede. Își privi palmele transpirate și le șterse cu putere de pantalonii de pijama.

         — Ce ai visat? o întrebă Jax și o trase în brațele lui.

         — Nu știu, șopti ea. Era întuneric și eram singură... Și nu puteam ieși de acolo.

      O strânse cu putere și îi sărută ușor fruntea. Se speriase îngrozitor când o auzi țipând lângă el și devenea din ce în ce mai speriat când o privea zvârcolindu-se în pat, transpirată și cu lacrimi curgându-i. Reuși cu greu să o trezească din acel coșmar. Era prima dată când Rhea țipa în somn, era prima dată când îi spunea că a avut un coșmar.

         — E în regulă, încercă să o liniștească. A fost doar un coșmar, bine?

      Ea aprobă din cap și zâmbi, ascunzându-și mai apoi fața în umărul său. Era conștientă că fusese doar un coșmar, dar era speriată. Nu era prima dată când avea probleme cu somnul sau când coșmarurile violente reușeau să o trezească într-un mod atât de brutal. Timp de un an după plecarea lui Jax avusese parte de zeci de coșmaruri, de nopți întregi în care nu dormea. Le pusese pe seama depresiei sau a anxietății, dar de această dată nu mai exista nimic care să o facă să treacă prin așa ceva. Era cu adevărat fericită.

      Trecuse mai bine de o lună din momentul în care Jax îi spusese adevărul despre trecutul său și se obișnuise cu ideea. Îi mai punea rareori întrebări, ba chiar îl întrebase dacă ar fi fost în regulă să o viziteze pe mama lui, moment în care el doar îi zâmbi, fără să îi adreseze vreun cuvânt. Era dispusă să aștepte, așa cum așteptase întotdeauna. Încă existau anumite întrebări pe care și-ar fi dorit să i le pună, dar să insiste asupra unui subiect atât de sensibil era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit. Era conștientă că Jax încă era rănit. Nu fizic, dar la nivel emoțional încă retrăia acele momente și se simțea vinovat.