Înapoi în trecut

Capitolul şaptesprezece

       O dureau picioarele, iar gâtul îi ardea de la aerul rece de iarnă, în timp ce înainta spre locuinţa lui Jax. Aproape că începuse să nu mai simtă durerea, iar privirile indiferente ale oamenilor păreau să treacă prin ea. Purta doar o bluză roşie ce nu putea contrasta în niciun fel petele de sânge ce o acopereau, mult prea subţire pentru sfârşitul lui decembrie. Îşi duse mâna la gât, constatând că sângerarea se oprise – ştia că era doar o rană superficială, scăpase fără nimic serios. Frigul părea că îngheţase totul – durerea, sentimentul de pustietate, groaza de a ieşi singură noaptea.

       Se agăţase de balustradă în timp ce urca grăbită scările întunecate. Nu avea habar dacă el era acolo sau dacă dispăruse din nou, dar ştia că nu putea merge acasă arătând în acel fel. Era rănită şi sleită de puteri, se simţea în pragul unui leşin, dar mâinile îi strângeau cu mai multă putere metalul rece, iar picioarele se încăpăţânau să urce treptele. Se aşeză pe ultima treaptă şi privi în jos, trebuia să-şi tragă sufletul, altfel avea să se prăbuşească înainte ca el să o vadă. Trecuseră zile bune de când nu dăduse niciun semn de viaţă, dar presimţea că era încă acolo. Se forţă să se ridice şi aproape că se târî până în faţa uşii sale. Apăsă soneria şi se sprijini de perete, închizând ochii. Nu se auzea nimic. O durea braţul. Căzuse. Ultimul lucru pe care îl auzise fu o bufnitură puternică – să fi fost uşa sau trupul ei lovindu-se de podea?

      

        Cu toate că se bucurase că frigul îi amorţise orice durere, căldura din apartamentul lui Jax îi încalzise într-atât trupul, încât era capabilă să simtă fiecare înţepătură, fiecare rană care o ustura. Se zvârcolea în aşternuturi de minute bune, incapabilă să deschidă ochii. Îi auzea vocea îngrijorată a lui Jax, îşi simţea degetele prinse într-o strânsoare de fier şi totuşi, nu putea face nimic. Se chinuia tot mai mult să respire – simţea mâinile cuiva strângându-se în jurul gâtului ei şi, cu un ţipăt puternic, deschise ochii şi se ridică în şezut, trăgând cu nesaţ aer în piept. Jax încă îi strângea mâna şi nu încercă să şi-o tragă, ci rămase în aceeaşi poziţie, respirând repede de parcă moartea ar fi sosit din clipă în clipă pentru a-i curma existenţa.

       Îşi ridică instinctiv palma dreaptă şi îşi atinse gâtul – rana îi era acoperită, dar o putea simţi arzând dincolo de bandaj. Era îmbrăcată într-un tricou de-al lui şi nimic altceva. Ştia că dacă nu ar fi fost atât de distrusă, i-ar fi fost ruşine de simplul fapt că el îi văzuse trupul gol. Gol şi plin de răni care sângerau.

            — Nici nu ai idee cât de tare m-ai speriat, şopti el şi o trase mai aproape.

       Rhea icni uşor în momentul în care se aplecă spre el – se simţea de parcă fiecare os din corp îi era rupt.

            — Cum te simţi? o întrebă şi îi sărută în treacăt părul.

       Aproape uită ultima lor întâlnire, modul brutal în care o tratase. Era din nou Jax al ei, cel care o iubea şi îşi făcea griji pentru ea.

            — De parcă ar fi trecut un tren peste mine...

       Până şi vocea îi suna îngrozitor. Oftă adânc şi îşi lăsă capul pe pernă. Îşi amintea doar vag ceea ce se întâmplase, dar ştia că fusese vina ei. Era doar vina ei că era pierdută fără Jax. Îşi ridică privirea spre el şi încercă să zâmbească. Era frumos – nu avea trăsături perfecte, totul era pur masculin. Toate semnele de pe corpul său completau acea frumuseţe aproape sălbatică pe care o avea Jax. Ochii lui negri o priveau la fel de atent şi pentru prima dată nu se mai simţea jenată de privirea sa.