Înapoi în trecut

Capitolul doi

           

                  Odată ce încrederea se pierde, devine aproape imposibil să fie recâştigată. Asta, desigur, depinzând de persoană. Pentru soţii Miller, recâştigarea încrederii în fiica lor fusese, timp de trei ani, o grijă permanentă. Pe de-o parte, ştiau că Rhea nu şi-ar fi repetat greşeala pentru nimic în lume, doar era fiica lor, dar pe de altă parte... nu totul depindea de ea. Au sperat că băiatul nu se va mai întoarce şi, astfel, fiica lor nu va mai fi influenţată negativ de către nimeni, dar uneori speranţele sunt în zadar. Dintr-un motiv nebănuit, el era înapoi în Bristford.

                     — La ce te gândeşti?

          Rhea şi-a ridicat privirea spre mama ei, apoi a dat din umeri. Nu era prea sigură dacă se gândea la ceva anume. Avusese parte de o noapte albă şi era mai mult decât obosită. Cine ar fi crezut că îşi putea aminti atâtea lucruri, după atâta perioadă de timp? Şi când era mai sigură că avea într-adevăr o memorie proastă...

                     — Fac ultimul schimb luna asta, mormăi ea într-un final.

            Mama ei se încruntă, dar nu spuse nimic. Trebuia să-şi facă timp pentru a-şi lua fiica de la serviciu, asta dacă nu dorea ca acel băiat să revină în viaţa ei. Câte probleme reuşise să le facă într-o perioadă atât de scurtă de timp! Era controlată de o nelinişte permanentă de fiecare dată când îşi amintea. Prima impresie despre el fusese una cu totul diferită faţă de cea actuală. Cine ar fi crezut că acel băiat frumos şi educat era un delincvent în adevăratul sens al cuvântului? Fie că doreau sau nu, gândul le stătea doar la trecut. Până la urmă, încă nu s-a născut persoana care să scape atât de uşor de efectele greşelilor sale din trecut.

                    — Ce mai face Kat? întrebă doamna Miller în încercarea de a schimba subiectul, dar şi direcţia gândurilor fiicei sale.

                    — E bine. Abia aşteaptă vacanţa.

                    ─ Mai aveţi o săptămână, vă descurcaţi voi.

            Fata aprobă.

                    — Cum de nu eşti la muncă?

              Femeia ridică din umeri. Nu avea tocmai un motiv întemeiat, dar se simţea mai bine când ştia că Rhea este cu ea şi nu singură. S-ar fi simţit şi mai bine dacă ar fi ştiut că băiatul acela nu se întorsese. Rhea era un copil, indiferent de faptul că era aproape majoră. Era uşor de influenţat încă, mai ales când acel băiat nu-i era nicidecum indiferent. Oricât ar fi tras-o de limbă, nu reuşise să afle natura relaţiei pe care o avusese fiica ei cu el.

                   — Nu vrei să stau cu tine?

              Rhea a oftat.

                   — Mamă, Jax nu o să apară aici după atâta timp. Nici măcar nu m-a recunoscut ieri, probabil a şi uitat ce s-a întâmplat atunci. Îţi faci griji degeaba!

              S-a ridicat de la masă şi a plecat spre dormitorul ei. De trei ani aveau acelaşi subiect de discuţie şi devenea din ce în ce mai obositor pentru ea să asculte prelegeri despre cât rău îi putea face sau despre cât de proastă fusese atunci. Da, Jax o folosise, apoi dispăruse fără urmă, făcând-o să creadă că a murit. Nu era un lucru de care să fie prea fericită, dar nu se putea teme toată viaţa de faptul că el ar fi putut să-i ceară din nou şi din nou aceleaşi lucruri.