Înapoi în trecut

Capitolul doisprezece

        Kat zâmbea. O privi uşor sceptică şi-şi strânse buzele într-o linie dreaptă. Nu aştepta o răbufnire din partea prietenei sale, dar nici un tratament atât de calm şi lipsit de orice reproş. A ascunde adevărul, oare, nu înseamnă a minţi? Nu-şi dădea seama ce ascundea a sa prietenă sub acel zâmbet încântător, sub acea privire plină de fericire. Şi-a luat pentru câteva clipe privirea de la şatenă şi l-a privit pe Jax. Braţul încordat îi era sprijinit de scaunul Rheei şi, fără ca al său chip să exprime nimic, le analiza în tăcere pe amândouă. În cazul lui, nu-ţi puteai da seama dacă era fericit, supărat sau niciuna dintre cele două. Avea aceeaşi mimică rece pe care o purta întotdeauna.

              — Spune ceva, o rugă şatena.

         Aşteptarea devenise chinuitoare.

              — Ar fi trebuit să-mi spui.

         I-ar fi spus, căci era unica ei prietenă. Asta în cazul în care ar fi fost pregătită să înceapă un subiect atât de vast. Jax era în spatele ei – aproape că simţea căldura corpului său – şi asculta cu atenţie replicile dintre cele două. Nu era nevoie de un prea mare interes dat conversaţiei pentru a înţelege că subiectul era el.

              — Haide să o lăsăm pe altă dată, îi ceru, aproape rugând-o din priviri.

         Kat ridică privirea spre Jax şi înţelesese imediat că prezenţa lui era problema. Până la urmă, ce fată ar fi vorbit despre iubitul ei cu cea mai bună prietenă în timp ce chiar el stătea acolo şi asculta totul?

              — Bine. Mâine?

         Rhea a aprobat cu o mişcare a capului şi şi-a urmărit prietena cum se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre ieşire. O dăduse în bară. Jax ocupă imediat locul de lângă ea şi îţi sprijini coatele de suprafaţa mesei. O privi îndelung cum stătea cu privirea aţintită în pământ, cu ochii trişti şi mâinile împreunate în poală. Nu era o imagine pe care şi-ar fi dorit să o vadă prea des; iubea să o vadă fericită. Relaţia lor nu numai că-i aducea nelinişte, dar şi permanente momente de tristeţe. De multe ori îşi blestemase ziua în care intrase în viaţa ei. Se obişnuise cu ideea că o iubea, că pentru ea era capabil să renunţe la orice şi că slăbiciunea lui exista. Dar nu regreta nimic.

              — Te duc acasă? o întrebă într-un final, abia după ce reuşi să se desprindă din starea de contemplare.

         Fata a aprobat şi s-a ridicat de pe scaun. Din vina lui era din nou obosită, dar nu a spus nimic, ci şi-a încleştat isesizabil maxilarul şi a urmat-o în drumul spre ieşire. În tot timpul în care lipsise, primise veşti despre starea ei – veşti nu tocmai bune. În schimb, nu era capabil să facă nimic pentru a remedia situaţia. Faptul că era îngrijorat pentru sănătatea ei nu o ajutase pe ea cu nimic, la fel cum nu se întâmplase nici cu el. Cu greu reuşise să accepte că se îndrăgostise, dar odată ce o făcuse, nu mai putu lua în calcul ideea de a o părăsi. Nu-i stătea în putere o astfel de alegere, soarta continua să-l îndemne spre sacrificii. Deseori se întreba cât mai avea să plătească pentru greşelile lui, cât mai avea să rănească sau să piardă. Dacă nu ar fi fost vorba de cele două persoane pe care le iubea, probabil că nu l-ar fi deranjat. Nu se ataşa uşor, dar odată ce o făcea, era capabil să rişte orice.

               — Unde ai fost?

         Capul îi era sprijinit de geamul maşinii şi privea spre el. Nu era sigură că el avea să-i răspundă.