Înapoi în trecut

Capitolul cincisprezece

             — Ce a durat atât? i-a auzit vocea uşor stridentă a lui Kat şi a întors capul, realizând că fusese la un pas de a se lovi de unul dintre panourile publicitare.

         A ridicat din umeri. Jax nu o lăsase să plece atât de uşor, nu după încercările nenumărate de a-i arăta că îi pare rău. Nu o deranja acea latură sălbatică, ci, din contră, era încă unul dintre zecile de lucruri care îi plăceau la Jax. Până la urmă, ce ar fi putut să-i displacă? Îl luase de la bun început cu tot cu defecte, realizând că era capabilă, mai târziu, să le iubească. Făceau parte din el şi în veci nu ar fi ales doar bucăţi din fiinţa lui demne de iubit. El era demn de iubit.

              — Ce-i cu faţa asta? o întrebă bruneta.

         Nu avea habar cum arăta. Oare se uitase în oglindă înainte să plece? Un „nu" părea să aibă o greutate mai mare în balanţa pe care şi-o închipuise.

              — Mi-e somn, se scuză şi ridică absentă din umeri.

         Încerca să-i evite privirea lui Kat. Amândouă observau că nu o făcea într-un mod tocmai subtil. În schimb, Kat nu a comentat aşa cum se aşteptase ea să o facă. A ridicat o sprânceană, a privit-o scurt, apoi s-a întors şi a început să meargă.

              — Ai măcar habar unde mergem? strigă Rhea în spatele ei, iar fata se opri.

         Se rezumă doar la a nega cu o simplă mişcare a capului. Nici ea nu era prea sigură unde aveau să meargă, dacă se gândise destul la ce avea în gând să facă. Îşi tot amintea că morţii nu trebuiau dezgropaţi – probabil nici la propriu, nici la figurat – dar ea exact asta îşi pusese în plan. Probabil nu era cea mai înţeleaptă alegere a ei să se întoarcă în acel loc, probabil Jax nu mai avea nicio legătură cu el, probabil ar fi putut să-şi pună viaţa în pericol, iar ea nu era o adeptă a riscului. Avea doar să privească, să vadă ce ajunsese acel loc. Loc căruia Jax îi dăduse târcoale atâta timp. Poate până în acel moment nu fusese îndeajuns de curioasă încât să se bage în trecutul lui, să încerce să descopere ce îi ascundea. Dar asta devenise. Făcuse o promisiune pe care nu avea de gând să o respecte – îi promisese că îi va oferi timp, că va aştepta până când Jax ar fi fost dispus să îi spună de unul singur ce se întâmplase.

              — Presimt că nu o să-mi placă asta, şopti Kat în momentul în care Rhea o privi fix.

              — Nu trebuie să-ţi placă, răspunse zâmbitoare.

         Poate că Jax uitase de acel loc, dar ea nu avea să uite niciodată. Ştia că se afla la ieşirea din oraş – după dispariţia lui, îi fusese teamă să facă vreo acţiune care avea să-i aducă aminte de el. Îi fusese greu să suporte gândul că plecase, iar în prezent încă nu putea crede că era alături de ea. Acest gând reuşi să o întristeze. Nu trebuia să încerce să dezgroape trecutul, ar fi trebuit să se bucure de prezent sau măcar să se gândească la viitor. În schimb, ea rămăsese blocată în locul ce trebuia îngropat odată pentru totdeauna. Uşor, uşor începu să-şi piardă încrederea în ce avea de gând să facă. Kat o privea, trecătorii le aruncau privi curioase – probabil observaseră că stăteau în mijlocul trotuarului de minute bune.

              — Mama încă vrea să vii la noi şi i-am promis că te aduc mai târziu. Ai de gând să te hotărăşti astăzi ce facem?

         Avea dreptate, nu putea pierde timpul astfel.

              — Haide să mergem.