Din exterior totul parea fara sens si lipsit de culoare. Insa odata cu trairea fiecarui moment relatia cu el devenea o dependenta pentru mine. Ne cunoastem de ani buni, dar nu stiu cat a durat relatia noastra pentru ca niciodata nu a fost ceva continu. Poate cateva luni, sau poate cativa ani. Pacat ca in toata aceasta perioada cred ca nu am reusit sa il cunosc suficient de bine. Aveam nevoie de un barbat puternic langa mine, si el era acela. Avea un statut, avea putere, avea renume , dar pe atunci credeam ca nu are inima si astfel s-a ajuns in punctul in care s-a terminat.
Ma facea fericita de cele mai multe ori, insa era o relatie foarte complicata. Ma facea sa cred ca ma iubeste dupa care trebuia sa accept iesirile lui, de orice natura de la violenta pana la alte femei. Gabriel a fost primul barbat din viata mea, caruia i-am oferit fiecare moment important din viata mea , de la primul sarut, la prima noapte de dragoste. Cand m-am hotarat sa renunt, a luptat el , iar atunci cand m-a castigat a renuntat. Poate ca tuturor le pare imposibila o astefel de relatie, dar sunt convinsa ca m-a iubit intotdeauna, problema lui era alta.
Ii placeau femeile extrem de elegante, aranjate si frumoase, ii placeau femeile cu caracter, vroia alaturi de el o femeie cuminte, dar ii placeau al naibi de mult curvele. Vroia o rezerva care sa il astepte acasa. Eram "viata lui, zana lui, prima lui dragoste, singura femeie de care ii pasa" asa imi spunea mereu, insa niciodata nu inceta sa raneasca dupa un gest frumos.
Pentru mine era totul, eram dispusa sa accept orice, eram atat de mandra ca eu eram femeia care il insotea oriunde ar fi mers, insa noptile si le petrecea langa damele din cluburi, pe mine ma ducea la restaurant.
Pana cand am ajuns la concluzia ca nu stiu ce vreau, incepusem sa ma gandesc la o eventuala familie cu el, la un copil. cum era sa imi cresc copilul impartindu-i tatal cu alte femei? Am realizat ca viata pe care mi-o doresc nu era cea pe care mi-o oferea el, desi inima mea batea numai pentru el. m-am hotarat de n ori sa renunt, dar nu scapam de el, si pentru ca il iubeam defiecare data ma intoceam de unde plecam. Pana cand mi-am luat inima in dinti si am organizat o ultima intalnire, de care stiam doar eu, luandu-mi adio in sinea mea.
Stiam ca imi va fi dor de el, dar stiam ca aveam nevoie de barbatie , de iubire sincera pe care el nu cred ca mi-o putea oferii, nestiind nici la ora actuala ce simte , si ce vrea de la mine.
De ce sa alergi dupa cineva daca tot timpul o ranesti?
De ce nu renunta el la mine, pentru placerile lui de noapte?
In fine. nici macar el nu imi poate da raspunsurile, caci nu am incredere. La intalnirea aceea, cand am plecat l-am sarutat cu atat de mult drag, si l-am imbratisat cu lacrimi in ochi, spunandu-mi in gand ca imi doresc ca Dumnezeu sa ne readuca impreuna, in conditiile in care se va schimba.
Mi-am schimbat nr de tel, am plecat din oras, nu am mai intrat pe mail, pentru a nu-i mai da prilejul sa ma gaseasca, altfel nu puteam renunta la el, daca ne intalneam nu ii puteam rezista. Apoi dupa 3 ani ne-am intalnim prima data, si primele vorbe au fost reprosuri, cum ca nu m-ar fi cunoscut niciodata cu adevarat, crede ca nu l-am iubit niciodata, ca a vazut in mine femeia care il poate schimba dar defapt eram cea mai parsiva dintre toate femeile din viata lui.
Au trecut alti 2 ani de atunci, nu stiu daca ceea ce a spus a fost din suflet, stiu doar ca atunci cand ne intalnim ocazional, ne soarbem din priviri, pacat ca fiecare dintre noi are acum pe altcineva. Dar mai pacat de aatat, este ca femeia de langa el, este o femeie usoara, concluzia mea este ca se merita unul pe celalalt, insa nu o sa-l uit niciodata, dar nici nu ma pot convinge ce a insemnat defapt anii petrecuti cu el.
