Te-am adorat, te-am iubit, te-am respirat, te-am visat, te-am chemat cu sufletul aşa cum am putut mai tare şi mai clar, dar ţie nu ţi-a păsat. Acum îţi pasă şi m-ai lăsa să te ador, să te iubesc, să te respir, să te visez, să te chem, acum mi-ai răspunde, dar acum te-am uitat!
Acum eu sunt cea căreia nu-i mai pasă. În neîmplinirea ei surdă, iubirea mea a atins un apogeu în care aş fi dat orice ca să te pot avea în braţe, să-ţi pot şopti de dor, de dragoste, de bine, aş fi dat orice să vrei şi tu să fii măcar câteva clipe cu mine, dar n-ai vrut şi iubirea mea a început să sece, mi s-a retras sufletul atât de departe de tine încât nu a mai vrut să te recunoască pe tine, cel ignorant, cel rece, cel incapabil să mă iubească.
Acum te-am uitat… Nu ca om, doar ca iubire ce mi-ai fost şi-mi pare rău. Te-aş iubi dacă aş putea sau dacă aş vrea. De putut, nu mai pot pentru că te-am iubit, dar iubirea s-a stins şi oricât aş vrea eu să mai simt ceva pentru tine, în sufletul meu s-a schimbat ceva, s-a schimbat modul în care te privesc, s-au schimbat multe. Nu te mai visez, te uit… Nu te mai chem, te-alung şi nici nu te mai pot iubi sau adora, pot doar să fiu indiferentă, la fel cum ai fost tu. Dar nici nu mai vreau. Nu a fost vina ta că nu m-ai iubit, dar a fost vina ta pentru atitudinea pe care ai avut-o faţă de mine.
Nu vreau să mă înţelegi greşit, nu sunt nici rea, nici revoltată, dar sunt împăcată cu mine însămi ştiind că am reuşit să trec peste amarul unei iubiri ce-mi părea eternă. Nici nu mă bucur că ai început să simţi ceva pentru mine, ştiu cât de greu mi-a fost să uit, să mă regăsesc. Îţi urez succes la uitat! Cândva ne vor revedea, vom trece nepăsători unul pe lângă celălalt şi în sinea noastră ne vom spune ,,Cândva ne-am iubit”, dar nu va conta, vom fi uitat amândoi de multă vreme.
