FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul șapte ,,Tonuri de minciuni"
,,Îmi amintesc numele tău, plângând în ploaie
Când ai plecat si mi-ai închis ușa."
Îmi las ochii să se închidă și oftez încet, nevrând să îl fac să simtă că ceva nu este în regulă. Haide, Amadora, trebuie să o faci! Încerc să mă încurajez și dau dezaprobator din cap. Nu pot să o fac! Nu pot să îl mint din nou! Nu pot să îl privesc în ochi, spunându-i minciuni legate de tatăl său, însă trebuie să îmi adun toate forțele și să îl mint frumos. Așa va fi mai bine pentru toată lumea. Fiul meu nu va suferi, iar eu voi avea inima împăcată cu acest gând, chiar dacă știu modul mârșav prin care am îndepărtat durerea de sufletul său inocent, de sufletul său de copil nevinovat, ce nu merită să treacă printr-o astfel de traumă.
— Tati este plecat, scumpule, îi spun cu vocea tremurând și simt cum un nod dureros mi se formează în gât. Privirea sa încurcată nu mă ajută deloc și sunt la un pas să izbucnesc într-un plâns isteric la gândul că îmi mint fiul. La gândul că, din nou, mă ascund în spatele unor minciuni, dar aceasta este modalitatea prin care îmi țin fiul departe de suferință.
— Unde, mami? Unde este plecat? mă întreabă și pare mai curios ca niciodată de răspunsul pe care i-l voi da. Își îngustează ochii spre mine, iar o scânteie din aceștia mă face să bat în retragere. Mă face să dau înapoi, dar îmi revin rapid și scutur din cap, vrând să îmi alung gândurile negative din minte.
Îmi deschid buzele pentru a-i răspunde, dar realizez că nu am ce să îi spun, nu am un răspuns pe care să i-l dau. Nu m-am gândit niciodată îndeajuns de mult la acest moment, pentru a avea un răspuns pregătit de dinainte, căci speram din tot adâncul inimii ca această întrebare să nu îmi fie adresată niciodată de el. Nu sunt pregătită pentru acest moment, însă nu cred că voi fi vreodată. Cred că nu voi putea să vorbesc niciodată despre ceea ce a fost între mine și Alessandro, iar Moreno nu va ști ce s-a petrecut în acele vremuri. Voi lua toate acele amintiri cu mine în mormânt și, pâna atunci, le voi păstra în adâncul inimii mele, departe de fiul meu.
— Ești prea mic pentru a înțelege, Moreno, îi răspund și îi folosesc numele, văzându-l că mă privește ciudat. Știe că îi spun pe nume doar atunci când este ceva serios, iar acum este unul dintre acele momente.
Aprobă scurt din cap și pentru un moment pot respira ușurată, crezând că nu mă va mai întreba nimic, dar fac aceeași greșeală: lăsa scutul jos înainte de vreme, de a judeca totul mult prea repede.
