FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul douăzeci și șase ,,Seară stricată"
,,Nu rosti acele vorbe,
Vreau să trăiesc, iar cuvintele tale pot ucide."
Materialul alb cade în valuri strălucitoare peste manechinul specific magazinelor de haine, ce susține rochia uimitoare, încrustată în pietre prețioase, care îmi acaparează cu simpla lor prezență toată privirea. Totul este exact ca acum cinci ani. Nici măcar un obiect nu pare mișcat de la locul său, dar acum, ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să analizez încăperea. Întreaga atenție îmi este concentrată asupra rochiei, ce prin culoarea sa se diferențiază de restul camerei.
Îi simt trupul în spatele meu, însă nu pot face nicio mișcare. După cinci ani, se află încă aici. După cinci ani lungi în care am lipsit rochia pe care trebuia să o port în ziua ce se presupunea a fi cea mai frumoasă din viața mea, se află aici. Rochia de mireasă făcută special pentru mine de către unul dintre cei mai renumiți designeri ai Italiei stă mândră în fața mea, purtând asupra culorii sale pure amintiri și regrete. Chiar dacă a trecut atât timp, pare neatinsă. Albul și-a păstrat aceeași inocență specifică și nu prezintă semne de deteriorare, iar camera pare la rândul său neatinsă, ca și cum nimeni nu ar mai fi avut acces aici în anii trecuți, așa cum se întâmpla și înainte.
Aveam să împărțim această cameră abia după nuntă, dar intrasem aici de câteva ori, iar rochia mea de mireasă fusese aici păstrată.
Ochii mi se umezesc, iar în scurt timp îmi simt obrajii luând aceeași cale, fiind acum uzi din cauza lacrimilor ce nu contenesc a se opri. Îmi privesc mâinile, văzându-le cum tremură frenetic, iar pulsul îmi crește cu fiecare secundă scursă. Pieptul mă apasă și-mi dau seama că aerul începe să pătrundă prin căile mele respiratorii tot mai puțin, ajungând la un pas de a leșina. Însă cuvintele lui aprind chinuitor flacăra durerii în inima mea, dar dându-mi în același timp putere să rezit atacului său.
— Ai fugit înainte să o îmbraci cu adevărat, Amadora, dar niciodată nu este prea târziu, spune, iar eu îmi întorc privirea instinctiv către el, având ochii larg deschiși din cauza celor auzite. Destinul te prinde întotdeauna din urmă, oricât ai încerca să fugi, amore, continuă, dându-mi peste cap întreaga ființă.
— Ce vrei s-să spui? îl întreb, luând o gură mare de aer și privindu-l cu buzele întredeschise.
— O să te căsătorești cu mine, răspunde categoric, fără ca vocea să îi fie mișcată o clipă de vreun sentiment.
