Little Gold Necklace

Capitolul 2

Mi-e dor de trecut , poate nu a fost perfect, dar ceva din mine se află acolo , o parte din inima mea încă mai bântuie drumurile pustii de acolo . Mi-e dor să trăiesc în fericire , cu unele persoane ce-mi aduceau zâmbetul pe buze , mi-e dor de el, de Logan. Mă-ntreb oare cum să nu-mi fie dor de ceva ce atunci era pur şi simplu TOT , cum să nu-mi fie dor de zâmbetul inocent , de privirea caldă ce le-am pierdut o dată cu plecarea sa. Ştii ce-i trist la trecut ? Faptul că doare , doare când rasfoiesc paginile rupte ale poveştii mele , simt cum inima mi se rupe sau ce a mai rămas din ea. Mi se pare trist să urăşti pentru că iubirea face parte din noi... Acum ma gândesc "Cum ar fi fost dacă.. oare mai bine?” , întrebările nu-mi dau pace , dar nici răspunsurile nu se străduiesc să vină.

Cum pot uita primul sărut , o amintire ce niciodată nu va fi uitată , o amintire dulce dar tot odată si amară care a venit dintr-o joaca. Dar primele lacrimi pentru el cum sa nu le mai ţin minte? Cum le pot uita daca ele in fiecare zi apar pe obrajii mei? Pe zi ce trece o bucata din inima mea se sfasie tot mai mult, dandu-mi de banuit ca nu o sa mai reziste mult timp cu atata durere ce se afla in sufletul meu...A rezistat deja prea mult timp, aproape 365 de zile a incercat sa lupte impotriva armatei de lacrimi care o atacau ca si sagetile iar acum vrea sa se retraga din acest razboi fiindca nu mai are sanse de castig sau de supravietuire... Nu o mai ajuta nimeni, toti au parasit-o, mai ales cel de care are nevoie cel mai mult: Logan... Jumatatea sa a parasit-o iar acum nu mai are motive sa mai zambeasca, sa traiasca fiecare zi din plin, sa fie ea, asa cum era cand el era langa ea. Inima mea sunt eu, iar el nu mai face parte din ea... E groaznic sentimentul că m-a uitat şi că nu se mai gândește la mine. Mă terifiaza faptul că seara, înainte să adorma, când pune capul pe pernă şi închide ochii sai caprui, nu îi mai apare chipul meu în gând. Ma doare sa stiu ca el poate fi in orice secunda in patul altcuiva, facand-o pe acea persoana sa fie in al 9-lea cer iar eu sa raman blocata la un singur capitol! Astazi este 24 mai, nu 2010, ci 2014... As fi vrut eu sa fie 2010... atunci cand totul s-a intamplat dar nu... azi puteam face patru ani de relatie! Puteam sa sarbatorim pentru a 4 oara acest lucru dar soarta nu a tinut cu noi... Un afurisit de ocean ne desparte de acest vis care va ramane doar un vis! 

Cu ultimele puteri m-am ridicat din locul in care stateam si mi-am tarat incet trupul obosit pe scarile vechi din lemn ce duceau la iesirea din casa. Aveam de gand sa merg la locul unde a inceput iubirea. La acea cafenea care i-am ramas fidela pana in ziua de astazi cu o cafea de cateva ori pe luna. Chiar si pana astazi inca mai lucreaza acel baiat care atunci avea 17 ani, era un pustan iar acum se pregateste sa termine facultatea, sa isi faca o viata. Sora mea se pregateste sa isi dea copilul la scoala, toata lumea se pregateste de ceva nou doar eu nu... 

Autoarea.

   Aceste ganduri o macinau pe Hope si nu se straduiau sa dispara din mintea sa prea curand. Privea cafeneaua deparca ar fi pentru prima data acolo si studia fiecare om care intra sau iesea. Era agitatie fiindca caldura incepea sa se instaleze si toata lumea vroia sa se racoreasca cu un pahar de apa sau o inghetata. Mai putin Hope care nu mai simtea nimic. Putea sa fie afara canicula, ger, vant puternic dar pe ea nu o mai interesa absolut nimic! Trecusera zeci de minute decand sedea la acea masa, unde a inceput totul. Ea era paralela cu lumea,la fel si sufletul ei, dar nu simtea nimic, desi isi dorea cu toata ardoarea sa simta orice sentiment omenesc. Ea nu mai avea niciun sentiment in afara de cel de dezamagire si esec. Era dezamagita complet de barbatul pentru care si-ar fi dat si viata dar care timp de un an nu s-a mai interesat de ea. Niciun telefon, niciun mesaj, nimic! Lichidul negru din ceasca alba incepea sa se termine, la fel si rabdarea sa. A asezat pe acea masa banii necesari pentru a platii ceasca de cafea si s-a ridicat de la masa. S-a indreptat spre iesirea din cafenea, ca de obicei cu capul in pamant si cu firele sale blond-roscate in ochi. Era prea mare efortul sa le dea la o parte plus ca asa, cu ele pe fata, le-ar fi mai greu oameniilor sa vada suferinta de pe fata ei, cearcanele pe care ea a incercat sa le acopere cu fondul de ten, demult pierdandu-si efectul, la fel si crema special conceputa pentru asa ceva. In mintea sa se derula ca si un film dintr-un cinema povestea de acum 4 ani. Pe aceasta strada au continuat cei 2 sa se cunoasca, sa glumeasca si sa povesteasca deparca ar fi fost cei mai buni priteni care se cunosteau de ani de zile dar ei se cunosteau doar de cateva ore. Hope se straduia sa nu planga, sa nu mai fie privita intr-un fel ciudat de oamenii ce treceau pe strada. Ura sa auda cuvinte gen: Fata asta nu stie sa treaca mai departe? Parca nu ar mai exista baietii pe planeta aceasta... dar pentru ea nu mai exista. Pentru ea Logan era singurul barbat de pe acest pamant. In drumul ei, nemaitinandu-si privirea ridicata ci doar in pamant s-a lovit de cineva. Vroia sa-si ridice privirea, sa-i priveasca chipul persoanei de care s-a lovit si sa-si ceara scuze dar a vazut si a simtit cum lantisorul sau se desprinde de gatul sau si cade pe asfaltul fierbinte.

    "Oh, imi pare rau! Lasa-ma sa te ajut!" ii spune acea persoana si se apleaca pentru a-i ridica lantisorul de pe asflat. Ea privea indiferenta in alta parte, neinteresand-o cine ar putea fi cel care a facut acest gest pentru ea. El, fiindca acea persoana a fost un barbat, a privit timp de cateva secunde lantisorul si nu stia ce sa faca, ce sa mai spuna, nu stia daca era posibil. 

     "Mersi..." ea i-a luat lantisorul din mana, mutandu-si firele de par de pe fata si  hotarandu-se sa-l priveasca in ochi. Expresia ei de indiferenta si nepasare a disparut instantaneu cand a vazut cine era persoana de care s-a izbit. Amandoi nu stiau ce sa faca! Ea era surprinsa, dar in acelasi timp si trista, la fel ca si el! 

     "Hey!" incepe el conversatia, inca privind-o in ochii sai verzi, ca si smaraldul iar ea privindu-l in ochii sai caprui de culoarea caramelului. 

      "Dupa un an merit doar un hey?" ii raspunde ea, vizibil nervoasa dar nu se opreste din a-l privi. Ii era dor de acel par care mai mereu se lupta cu natura pentru a sta perfect, de acele buze pe care le-a sarutat de un infinit de ori, ii era dor de ce insemna Logan si acum ar vrea sa ii sara in brate dar nu poate... nu poate sa cedeze asa de usor unui om care timp de un an a uitat ca exista. 

      "Okay, ce mai faci?" se corecteaza el dar asta a facut-o pe Hope sa-si iasa din minti! 

      "Te urasc! Asta fac!" ii raspunde ea si il evita, continuandu-si drumul. Stia ca el uraste ca cineva sa il evite si de aceea a facut acest lucru. Nu spunea nici macar 2% adevarul, ea mereu l-a iubit si niciodata nu se punea in discutie ca-l uraste, dar trebuia sa para omul tare, care atunci cand cade se ridica. Numai sa para, tin sa subliniez. 

      "Ce? Ce puteam sa te intreb inafara de asta?" ii raspunde el si o urmareste.

      "Nu stiu... ti-a fost dor de mine? Nu te bucuri sa ma vezi? Dar lasa ca te intreb eu pe tine: ti-ai amintit ca de un an nu ai mai dat niciun semn de viata? Sau stai... cred ca ai venit doar fiindca ai nevoie de ceva, nu ca ti-am lipsit sau ceva de genul! Esti patetic! Si sa nu indraznesti sa imi spui ca nu ai avut de ales!" se intoare ea cu fata la el dar apoi revine la drumul sau. El nu s-a lasat pagubas, continuand sa o urmareasca. E drept, chiar asta vroia sa spuna, tipica scuza Nu am avut de ales... dar se pare ca Hope a stiut la ce sa se astepte. 

      "Si daca sunt asa de patetic de ce inca mai pastrezi lantisorul de la mine? Fiindca ma urasti? Fiindca nu ma suporti? Sau fiindca..." 

       "Fiindca cu toate ca m-ai parasit eu inca am tinut la tine!" ii raspunde ea, intorcandu-se pentru ultima data cu fata la el apoi continuandu-si drumul.  Vazand ca el nu mai are de dat nicio explicatie si nu o mai urmareste si-a continuat drumul, pana la urma lacrimile aparand pe obrajii sai, determinandu-i sa fie mai rosiatici. Nu ii venea sa creada ca chiar azi, in 24 mai, ziua in care puteau sa isi sarbatoreasca aniversarea de 4 ani, s-au intalnit, dupa aproape un an de tacere. Se gandea la cat de frumos a ramas, frumutesea sa ramanand neschimbata! 

Presimt ca acea tacere a fost linistea din inainte furtunii... 

_____________________________________________________________

Observatie! Dupa cum ati observat (daca ati observat) am scris cateva fraze cu diacritice si dupa nu. Ei bine, habar nu am pe ce am apasat si au aparut diacriticele si din nou, habar nu am pe ce am apasat si au disparut diacriticele. Am un laptop foarte... ma abtin... Sper sa va placa acest capitol si vreau sa ii multumesc Loredanei (Loredana_Foxy) pentru ca m-a ajutat cu cateva idei! Thanks girl! :*