Păianjenii-și zidesc imperii,
Odaia îmi e racla prăfuită
Ce-ascunde vechile-mi mizerii
Sub sufletul de spartă sticlă.
Scrisori în plicuri roase și pătate
De-a timpului uscate lacrimi
Se sting pe masă spânzurate
Ca ruine-a vechimilor patimi.
Lumânările-și topiră ceara
Și felinaru-n stradă e defect,
Rănită,fără corzi sună vioara
Un ultim' cânt în tempo gri ,funest.
Iar scaunul pe care altădată
Însuflețeam distihuri amoroase
E tronat azi,în bezna odioasă
De regrete și-așchii noduroase.
O poartă înspre cosmosul trecut
Stă taciturna ta și gri fotografie
Cu rama spartă și suportul rupt
Aidoma speranțelor din mine.
Trecut-au zile,luni,decenii
Trecut-au cinic,prefăcute,
Ca astăzi când mă văd pustie
Să n-aibă cine să m-asculte...
