De două ori pe an

Cp.4-Kiumbe

Eram pierdută în zare. Credeam că mă rotesc în cerc. Începeam să am dureri de cap  Auzeam voci în gând. Doar uneia i-am dat importanţă. Era Tyson. La fel cum făcuse în dumbravă. Doar că acum mă striga şi îmi spunea să mă liniştesc.

Meliss.

Meliss, linişteşte-te. -dar nu puteam. Mi se făcea rău. Se întuneca tot.

Meliss. -s-a răstit la mine. Mi-am revenit.

Caută Soarele.

Am încercat să îi răspund. Nu pot! Nu zăresc nimic...

Undeva trebuie să pătrundă lumina. Du-te spre cea mai mică licărire şi vei ieşi. -Asta am şi făcut. Mă simţeam pierdută. Am găsit. Zăpada sclipea într-un singur loc. M-am dus acolo şi am privit în sus. Era Soarele. Mai înflăcărat ca niciodată. Am mers înainte şi am văzut că eram în cealaltă parte a lacului. Am traversat apa îngheţată şi am ajuns la drum. Am alergat spre bar şi toţi erau acolo. Am dat uşa de perete şi nu îmi potoleam respiraţia.

Dim m-a văzut repede şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Le-am povestit despre creaturi şi locul unde se afla Ty.

-Nu poţi veni cu noi. Du-te acasă, Iss.

-Nu, te rog. Vreau să văd dacă Ty e bine.

-Ne ocupăm noi de asta. Du-te acasă.

Mi-am dat seama că tot ce făceam era să îi ţin pe loc, aşa că m-am îndreptat spre casă. Îi priveam cum se duceaumbAveau ceva argintiu în mâini, dar le-au aruncat.

Erau îmbrăcaţi în...acele cape din noaptea petrecerii...Ei erau. Cum de nu mi-am putut da seama?

Dar întrebarea adevărată era: Cine şi ce erau ei de fapt?

Ştiam doar că unul era într-o capă gri cu dungi albastre la mâneci, altul în negru cu dungi verzi, iar ultimul în roşu cu dungi negre.

Le-am putut asocia. Primul era Tyson. Cu părul gri şi ochii albaştrii.

Al doilea era Dimer. Cu părul negru şi ochii verzi ca smaraldul. Cel din urmă era...era Jelina. Având părul roşu închis şi ochii negri.

Mai rămăsese Gemmima. Era total în negru. La fel ca părul şi ochii ei, capa era ca tăciunele. Din cauza asta nu o văzusem la petrecere. Era întuneric, iar ea în negru.

Acum că ştiam cine erau, mai rămâne de aflat doar răspunsul la a doua întrebare: Ce erau ei de fapt?

                                       ***

Ajunsă acasă, mi-am făcut o cafea cu lapte şi m-am retras într-un fotoliu de lângă şemineu. Am citit şi recitit un fragment dintr-o carte care era la îndemână, dar tot ce scria era legat de protecţii, legământuri, animale, reflexii şi...transformare. Nu înţelegea nimeni nimic de acolo.

Am lăsat cartea pe un suport şi m-am întrebat dacă bunica e acasă. M-am ridicat, m-am schimbat în ceva lejer şi m-am plimbat în casă ca o stafie cu gândul la cei patru prieteni ai mei. Îmi făceam griji pentru ei. Simţeam că vreau să îi ajut, dar nu ştiam cum. Am căutat-o peste tot. Am intrat în clădirea unde fusese incendiul. Era numai cenuşă. Mirosea a putred. A metal şi sânge. Se auzeau sunete din baie. Am vrut să văd ce era. Uşa era întredeschisă. Oglinzile erau sparte şi negre de la mizerie. De ce nu reconstruia nimeni ceva în locul ăla? De ce nu făcea nimeni nimic în privinţa asta? Mă uitam în faţă. Vedeam ceva. Se mişca ceva pe lângă perete. Erau reflexiile curcubeului. Şi atunci am ştiut.