Abisal Love

Capitolul 10

Când trecutul te bântuie și te împiedică în mod constant să mergi înainte, înseamnă că ai lăsat ceva nerezolvat în urmă. Cea mai înțeleaptă variantă este să te întorci și să repari ce e stricat, însă de multe ori se alege varianta ușoară.

Și ea a ales acest drum spre viitor, a ales să fugă și să uite. Să îngroape de vii acele amintiri chinuitoare. Ceea ce nu a anticipat însă Sharara a fost neprevăzutul, în cazul acesta Sokar. Nu vorbele pe care i le-a spus au declanșat focul, ci tentaculele invizibile ce i-au intrat în creier și au săpat până au scos la sufrafață tot ceea ce ea s-a chinuit să ascundă. Vorbele lui au fisurat-o, apoi zgomotul săbiilor lovindu-se continuu au făcut-o să clacheze. Focul a mistuit-o și n-a știut ce altceva să facă decât să fugă. Asta a făcut toată viața ei, a fugit de proprii demoni.

Armăsarul de sub ea galopa și galopa, cu viteza unui fulger ce despică cerul în timpul furtunilor de vară. Întotdeauna s-a temut de apă, dar nu pentru că ar fi putut să moară înecată. Nu îi era frică de ea, cum nu-i era nici de Hector. Erau aceeași ființă, se contopeau. Însă era terifiată că apa s-ar putea întoarce în potriva ei, că i-ar opri focul și ar seca-o de puteri. Atunci ar fi la mila dușmanului, s-ar simți slabă și neputincioasă. Ca în acea noapte nenorocită.

A țipat din toți rărunchii în timp ce mâna calul să alerge atât de tare încât curentul creat îi biciuia fața. Se gândea disperată încotro s-o ia, nu dorea să se întoarcă la conac pentru că Sokar ar fi căutat-o cu siguranță întâi acolo. S-a decis s-o ia pe o potecă ce ducea spre palat. Voia să ajungă la fratele ei, să se simtă în siguranță.

Pământul se cutremură în secunda următoare și părea că întreg iadul vine după ea. Animalele pădurii simțiseră pericolul și zgomotele lor au început să se audă de pretutindeni. Un fior rece a traversat-o, iar în următoarea clipă numele i-a fost strigat de un glas diavolesc.

- SHARARA!

Calul s-a speriat și s-a oprit brusc, fapt ce era să-i cauzeze Shararei o moarte destul de dureroasă. Sokar apăru în fața ei ca o umbră neagră. Trebui să se concentreze foarte tare să-i vadă contururile, pentru că părea exact ca o ceață densă și otrăvitoare.

- Unde îți e capul, Sharara? Ți-am spus că te poți rătăci foarte ușor în pădure, abia vezi pe unde mergi din cauza întunericului.

Sharara abia acum se concentra pe împrejurimi și constată cu stupoare că se înserase de-a binelea. Era prea pierdută în propriile amintiri și urmă drumul instinctiv, fără să conștientizeze cum se schimbă lucrurile în jurul ei.

- Nu ești singurul care cunoaște această pădure. Mă descurc și fără ajutorul tău, îi explică Sharara pe un ton ce denota o atitudine defensivă. Nu știa exact ce atitudine să abordeze cu Sokar. Părea mai mult supărat ca fugise de el, nu că devenise o torță umană.

Sokar o analiza din cap până în picioare. Hainele încă îi purtau urmele focului ce o mistuise, iar vârfurile părului erau puțin arse. În rest nu avea nicio rană vizibilă și el respiră ușurat. După ce își calmase și el propriile amintiri, realizase ce tocmai se întâmplase. Sharara era o zeiță, cu adevărat una, care poseda o putere mai mare decât poate conștientiza ea. Învăluită în foc, i-a deschis lui portițele spre un trecut sângeros, spre un război ce îi răpise cele mai dragi ființe.

Focul este o putere greu de controlat și greu de moștenit. Descendeța Zeilor Focului se trage din însuși Amon Ra. Zeul Atotputernic ce a domnit și creat Cerurile. Apoi vine Hariq, Focul Pur cum i se mai spunea. Auzise despre el, învățase despre el, se temuse de el, îl urâse. Istoria îl descrie din multe unghiuri, în multe povești. Când a murit războiul era pe sfârșite, iar când războiul s-a încheiat Hariq a lăsat o întreagă enigmă în spate. Știa că avea copii, dar îi ținea cât mai departe de ochii celorlalți zei. Îi iubea, cel puțin asta înțelesese Sokar din îndârjirea cu care se lupta de fiecare dată când ei erau în pericol. Pentru că au fost în pericol, iar apoi au dispărut. Nici măcar el, aflat în craterele întunecate ale Pământului, nu i-a putut găsi. Nu erau pe lumea cealaltă, nici în ceruri. Umbrele lui nu i-au găsit niciodată.

Pe Hariq însă l-a găsit, era mort. Ucis, dar nu de el. Deși ar fi vrut cu atâta ardoare. I-a trădat părinții, ei sfârșind uciși, din cauza căsătoriei lui cu Nephthys. Zeița Apelor, diafană și egoistă ca întotdeauna, l-a nenorocit. S-a căsătorit cu el, i-a făcut doi copii, iar apoi Hariq a murit și copiii au dispărut. Era sigur că aceste evenimente au legătură cu Nephthys și cu fiul ei, Seth. Un copil ilegitim, fără drept direct la Tronul Cerurilor, dar pe care ea voia cu ardoare să-l vadă acolo.

Când și-a dat seama cine ar putea fi Sharara, întunericul i-a întunecat pentru o clipă mințile. A privit pluta arsă și metalul topit al sabiei, apoi s-a liniștit. Dacă ar fi știut cine este, cu siguranță ar fi putut să controleze focul mult mai bine. A decis să descifreze acest puzzle al trecutului. Era timpul să-și încheie socotelile cu demonii lui.