Cea mai grea luptă este atunci când inima e frântă și luptă să se duca la cel ce a și adus-o în stagiul ăsta, pentru că, după logica ei, o să o refacă. Dar mintea știe ca nu e așa, mintea știe ca dacă se va duce la responsabil va mări rifturile produse și va duce în cele din urma la ruperea iubirii și a tot ce mai rămăsese uman în ea. Iar aceasta luptă dintre inimă și minte este crunta, puternică, uneori dezichilibratoare. Este cred cel mai crunt război. Deși mintea dorește doar să-și protejeze consoarta, vrea să-i dea pace și iertare nu doar pentru ea, dar și pentru toți restul. Inimioara este moale, obosită, însângerata și stă în bratele rațiunii pentru a nu suferii mai mult. Mintea o mângâie și îi oferă cât mai multe argumente pentru care e mai bine asa, pentru care e logic sa nu mai simtă așa, ea încearcă să fie de acord, să folosească sfaturile și să se reconstruiască ușor cu o mână de a ei și o mână de a rațiunii ce mai rămăsese. Dar uneori numai vrea sa facă actiunea, nu mai are energia și moralul necesar și renunță, iar mintea continua lucrul singură. E greu, e neplăcut. O senzație de sufocare și de saturare. Atat mai trebuie, ca cel în cauza sa mai apară in peisaj. Dar se va remedia. Ușor în timp se va vindeca. Dar trebuie să accepte, să ierte si să-l lase să plece.
