Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 2

   Din Selastenn până în Austreverg erau cel puțin cinci ceasuri dacă se ducea cineva cu trăsura, însă îi luă lui Ianthine mai puțin de jumătate din timp după ce sări în spinarea armăsarului și îi dădu bice, galopând fără încetare împotriva vântului.

   Nu se grăbea să ajungă la cina pe care tatăl ei o organiza, fără îndoială pentru a vorbi despre coroană, dar, cu cât scăpa mai repede de o treabă, cu atât mai bine. Pretinsese chiar că se străduise să se pregătească, deși aruncase pe ea prima rochie ușoară pe care o găsise și nelipsita pelerină.

   Un lacheu apăru în fața ei de îndată ce trecu de porțile de fier, gata să fie călcat de copitele grele ale calului.

   — Regele vă așteaptă în grădină, lu aidhe-Ianthine, îi spuse după ce făcu o plecăciune adâncă.

   Pufni în timp ce îi înmână frâiele. Trebuia să fie o cină mai mult decât importantă dacă se scosese masa regală în afara castelului. Nu spuse nimic și păși pe poteca pietruită, înconjurată de fel și fel de flori, de figurine de marmură sau de piatră și pe alocuri de mici fântâni arteziene. Nici nu ajunsese în inima grădinii când începu să vadă zburdalnicele fee, care purtau în mâinile minuscule lumânări colorate, când auzi râsete și chicoteli.

   Masa era neobișnuit de plină.

   Văzu mai întâi blestemata coroană de spini așezată pe părul arămiu al tatălui său, asemenea Lenerei, și apoi figura nouă ce se afla în celălalt capăt al mesei. Stătea cu spatele la ea, însă își putea da deja seama câtă admirație iscase.

   Primul născut, Luvon, și proaspăta lui logodnică stăteau în dreapta regelui Filvendor, iar pe scaunul de lângă era Tannivh, în timp ce în stânga erau Lenera și Vulre, un loc liber păstrat pentru ea. Ianthine era încântată că îl avea alături pe fratele preferat, însă nu se simțea atât de degajată și în preajma musafirului misterios.

   Cel din urmă își întoarse capul spre ea, primul care îi simți prezența.

   Își impuse să nu se lase luată prin surprindere, dar frumusețea lui cu greu trecu neobservată.

   Doi ochi îi cercetară chipul, unul căprui și celălalt verde, deși abia observă diferența nuanțelor, de parcă ar fi invitat-o să se holbeze la el. Părul lui lung, până la umeri, era mai deschis decât al Lenerei, un nisipiu pe care îl văzuse adesea când valurile udau țărmul. Iar maxilarul... maxilarul părea șlefuit cu muchia săbii ce îi atârna de cureaua pantalonilor.

   Era atrăgător, fără îndoială, dar Ianthine era deja îndrăgostită, așa că inima ei nu se lăsă cucerită de noul musafir. Nu putea spune același lucru și despre Lenera, totuși. Sora sa îl privea de parcă abia aștepta să îl atingă.

   Masculul avea urechi ascuțite ce îi străpungeau părul ce era legat doar pe jumătate într-un coc dezordonat deasupra capului, însă simți că ceva nu era în regulă cu el.

   Propriile ei urechi tăcură. Nu era niciun murmur, niciun sâsâit. Nicio șoaptă. De parcă și-ar fi pierdut auzul dintr-o dată.

   Elf. Asta trebuiau să îi spună simțurile. Și totuși... nimic.

   Își dezlipi ochii de pe chipul său și își îndreptă privirea spre cei opt servitori ce tocmai apăruseră cu câte un platou de argint în mâini.

   Oameni, magia din sângele ei șopti. Muritori.

   Dar acel sânge din venele ei nici măcar nu pâlpâi când găsi din nou acele irisuri așa cum rar îi fusese dat să întâlnească. Se cutremură. Nu își putea aduce aminte de ultima dată când i se întâmplase asta - dacă i se întâmplase vreodată.