Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 8

   Districtul Selastenn al Kattianonului se înălță măreț din spatele dealurilor pline de flori colorate, lăsând la iveală minunăția lui: arborii seculari, apele curate, mușchii, iedera și lichenii ce se cățăraseră pe zidurile și acoperișurile de piatră ale caselor, iar trilurile păsărilor și râsetele copiilor – atât ai oamenilor, cât și ai elfilor, înfrumusețau și mai mult acel colț feeric de basm.

   Castelul nu exagerat de mare, dar impunător, cu multe creneluri, poduri și turnuri în formă de obelisc, domnea mândru și frumos în mijlocul orașului, aproape de apă. Și, deși era mai mult o fortăreață, Ianthine știuse cum să îl decoreze în așa fel încât să poarte aerul și naturalețea de acasă a Ținuturilor Feral și să îl înfrumusețeze.

   Meterezele podului lat de piatră care străbătea râul Avonboro erau pline pe partea stângă de florile robbiale, albul lor pur și pistilurile ce străluceau în noapte fiind unul dintre însemnele regelui Filvendor. Pe partea dreaptă, petalele mari și roșii, strânse parcă în buchete deasupra tulpinilor subțiri, ale ciucurilor de soare, aruncau reflexii stacojii pe apă și în aer, atunci când razele cădeau pe ele. Iar mireasma lor era un adevărat deliciu pentru cei care îl traversau, mai ales pentru întâia oară! De-a lungul lui, steagurile ce purtau blazonul său – șarpele încolăcit în jurul unei spade – și al regelui – floarea robbială în ciocul auriu al unei păsări – se fluturau în vânt, ca aripile unui fluture.

   Acoperișurile caselor, dar și unele ziduri, păreau verzui din cauza iederei ce se cățărase pe ele, protejându-le și de soare, și de umezeală.

   Și, oricât de departe s-ar fi aflat cineva, tot ar fi putut zări rondurile cu smirdari roșiatici din piațete și ghințurii albaștri plantați pe lângă locuințele oamenilor sau răsăriți printre dalele aleilor.

   Un district colorat și parfumat când în mâinile oamenilor strălucea argintiul oțelului și pe hornuri ieșea mirosul fierului încins.

   Cu toate astea, Ianthine rămânea de fiecare dată să admire măreția pe care o construise acolo, în locul în care cu mai bine de un secol în urmă mirosea numai a pește stricat, iar casele erau doar adunături de paie și nuiele, distruse la fiecare cădere a ploii.

   Ea făcuse asta. Ea construise totul pentru oamenii care locuiau acolo, fie că îi erau supuși sau nu. Îi scăpase de multe boli, de foamete. Le educase copiii. Le oferise un acoperiș deasupra capului.

   Iar ei... ei aveau îndrăzneala să o sfideze, să îi pună piedici în cale și să o îndepărteze de la conducere!

   De parcă simțise că tăcerea înfierbântată era provocată din cauza seminției ei, rebela pe care o capturase se zbengui ca o sălbatică și îi clinti armăsarul din loc când trase cu putere de funia cu care o legase de șa. Ianthine o privi cu nările fremătând, surprinsă fiind de faptul că mai avea vlagă după ce o târâse ca pe o cârpă atâta drum. Sângele ei încă se vedea pe pietre și pe frunzele lucioase din urma lor, ca o dâră stacojie.

   — Ar trebui să îi dau apă? Surane o întrebă, încercând să își țină propriul cal în frâu.

   Prințesa își îndreptă capul spre pod, unde un călăreț cu pelerină trecea ca o săgeată printre drumeții care se grăbeau să ajungă acasă, cât timp soarele ce dispăruse încă mai lumina zarea.

   — Nu, îi răspunse autoritar.

   Fata gemu de durere și se rostogoli pe pietre, probabil vrând să nu mai stea pe coastele ce și le rupsese mai mult ca sigur.

   Călărețul își opri iapa la câțiva pași depărtare de ei și își îndoi ușor talia, fără să se dea jos.

   — Lu aidhe, rosti cu o voce groasă, aproape demonică, privind cu o urmă de scepticism elfii din spatele ei.