Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

ii. Avesis

》Avesis

   Al doilea meluzin se numi Avesis.

   I se dăduse să ia pacea de la soare-răsare, să distrugă culturile ființelor pline de păcate și să le înfometeze sufletele învrăjbite de răutate, pline de duhoarea putrezită a mârșăviei. Călătorise de la câmpie la deal, de la mare la munte, trecând prin sate, regate și imperii care mai de care, până când ajunsese să stăvilească într-un capăt al lumii, acolo unde aerul era plin de osândire.

   Se oprise în Regatul Daciei, despre ai cărei oameni auzise că aveau războiul în sânge și păcatul în suflet. Erau organizați în triburi, iar cetățile lor se numeau dave, conduse de șefi militari care răspundeau unui singur rege – Scorylo. Societatea era împărțită în sacerdoți – sfătuitorii regilor, intermediari între lumea divină și pământeană, în taraboști – nobilii care luptau călare și care purtau barbă și părul scurt și în comați – țăranii ce luptau pe jos și își purtau barba rasă și părul lung. Își aveau capitala la Sarmizegetusa și se rugau la zeul suprem, Zamolxe, pe care îl venerau ca pe întruchiparea fertilității solului și veghetor al împărăției morților.

   Foametea își găsise lăcaș la nord de Danubis și la vest de Pontus Euxinus, în tribul Crobizii, condus de Isanthes, într-o casă de lut și acoperiș de papură din vârful unui deal, de unde putea să vadă sanctuarul în care dacii făceau sacrificii zeului lor. Descoperise că acel popor barbar era diferit de restul celor pe care le întâlnise, fiind o seminție cu obiceiuri bizare. Nu puneau mare preț pe viață, căci o considerau o vale a plângerilor, a suferințelor și greutăților. Credeau în neumurire și în călătoria alături de Zamolxe. Plângeau când li se nășteau copiii și chefuiau alături de toate neamurile celui mort – disprețuiau viața și căutau moartea pe toate căile, de aceea se nășteau cu dorul veșnic de luptă și curajul nesăbuit cu care întâmpinau toate primejdiile.

   La moartea unui bărbat, nevestele lui se luptau între ele ca să fie ucise și îngropate alături de soțul lor, iar cei care voiau să se însoare cu ele aduceau lângă rug arme și daruri, spunând că sunt gata să se lupte cu sufletul răposatului pentru a le permite căsătoria cu văduvele lui.

   Sacrificiile umane erau cele mai importante sărbători pentru daci. La fiecare patru ani, conducătorii fiecărui trib își trimiteau fiii la Zamolxe, spunându-le dorințele, rugile și necazurile. Înfigeau trei sulițe cu vârful în sus și, apucându-i de mâini și de picioare, îi aruncau de câteva ori peste ele. Dacă solul murea străpuns, dacii credeau că zeul era binevoitor, iar dacă scăpa cu viață, era considerat un semn de rău augur, iar trimisul era învinovățit și nu i se permitea să intre în împărăția sufletelor eterne.

   Avesis le urmărise obiceiurile cu băgare de seamă și se înfruptase din fărădelegile pe care le săvârșeau de cum deschideau ochii, odată cu răsăritul soarelui. Nu era nimic pur, nimic nevinovat la acel neam care luase viața în râdere și se îndepărtase de căile corecte care fuseseră date poruncă încă de la crearea pământului. Balanța lui se înclina spre necurat de fiecare dată când oamenii veneau să-i ceară ajutorul de tămăduitor.

   Dar altceva barbar se întâmpla în neamul dacilor, când nopțile erau lipsite de stele și când vântul vuia și aducea mirosul de blasfemie. În timpul ritualurilor și sărbătorilor, războinicii se îmbrăcau în piei de lup și le imitau comportamentul, slăvind sălbăticiunile și blazonul țării lor.

   Iar cei mai iscusiți războinici se transformau în lupi, purtând în colții ascuțiți un blestem antic ce se ridica din străfundurile pământului, amenințând să spulbere lumea așa cum nici măcar lui Avesis nu îi fusese scris să o facă.

   Meluzinul fusese trimis să distrugă pe cei păcătoși, dar, privindu-le ritualurile sângeroase, își spunea că acea lume se damnase deja singură la pieire.