Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 9

   Apa era mai caldă decât în alte părți.

   Era mai caldă, mai sărată, mai dură și mai murdară decât în nordul Ledionei și de asta le era greu să rămână atât de mult timp în ea, dar senzația de sufocare nu se diminua nici măcar o clipă.

   Trecuseră zeci, poate chiar o sută de ani de când nu mai înotaseră prin astfel de ape străine. Atunci avuseseră norocul să fie întâmpinate de anotimpul rece, și nu de cel secetos, ca acum.

   La suprafață, aerul era mult mai fierbinte decât apa.

   Iar pentru ele, două sirene crescute printre ghețari și printre troieni de zăpezi netopite de mii de ani, zăpușeala aceea era o adevărată tortură.

   Părul fin care le acoperea mâinile și cozile nu le ajutau deloc împotriva căldurii. Din contră. Renunțaseră până și la giulgiurile de mătase subțire țesute de suratele lor, ceea ce le făcea și mai puțin protejate.

   Dar nimeni nu le observase până atunci. Și trecuseră deja câteva zile de când tot înotau în stânga și-n dreapta, în susul și-n josul apelor.

   Se înălțară până la suprafață când simțiră vibrațiile ce tulburară apa și abia apoi auziră ropotul cailor și strigătele străjerilor ce anunțau întoarcerea prințesei Ianthine în districtul Selastenn. Își puseră mâinile pe o stâncă umedă și colțuroasă și se ascunseră în spatele ei. Spre eterna lor bucurie, râul Avonboro – cum ajunsese să fie numit de când nu mai trecuseră pe acolo – era plin de nuferi, de adunături de papură și de răchitan, care le mascau prezența.

   Lumea subacvatică fu înlocuită de o aglomerare de umbre și de siluete, de șuvoaie de ceață și de negură. Formația care acum traversa podul de piatră era neclară, dar nu se îndoiau că printre călăreți se afla prințesa pe care își puseseră în plan să o spioneze.

   Una dintre ele își lovi vârful limbii de chelicere, un semn ce îi trăda frustrarea. La ce bun să ai atâția ochi, dacă nu puteai vedea mai bine decât o muscă? Le ajutau când își prindeau prada sau când își țeseau pânzele, dar acolo, în lumea de afară, pe pământul călcat de oameni, de elfi și de alte creaturi, aveau nevoie să vadă cât mai bine.

   Se priviră una pe alta, șase ochi lucioși pe șase ochi lucioși. Doi mari și negri în față, câte doi în stânga și în dreapta lor, unii bine ascunși și greu de remarcat. Își zâmbiră, arătându-și chelicerele care se terminau cu colți plini de venin.

   Erau acolo, gata să afle secrete nerostite și, cu voia Zeului cu Doisprezece Ochi, s-ar fi întors în apele lor și abia apoi și-ar fi dat seama dacă un război era pe cale să înceapă, așa cum se auzea de ceva timp încoace.

   Călăreții descălecară pe partea cealaltă a podului. O recunoscură pe Gorgonă, dar ceilalți îi erau străini. De șaua armăsarului ei fusese legată o fată – o muritoare – și târâtă până acolo. Mireasma sângelui ei se perinda pe deasupra dârelor stacojii lăsate în urma ei, proaspăt și dulce. Se rugară să pice câteva picături în apă.

   Erau lihnite, bineînțeles, și ar fi dat orice să se înfrupte în acel moment, dar corpul acela nu era prada lor, ci al zburătoarelor. Muritoarea fu aruncată într-o cușcă și săltată până în vârful Turnului de Sticlă.

   — Arată că soldați pentru mine, rosti una dintre ele, ciugulind din părul de pe mâini o midie care rămăsese prinsă acolo. Continuă, sfrărmându-i cochilia între colți până dădu de carne: crezi că sunt aici să lupte pentru ea?

   Cealaltă privi spre mulțimea de oameni. Elfii nou-sosiți nu erau îmbrăcați în armură, dar hainele de piele pe care le aveau păreau greu de pătruns, iar câteva arme erau prinse de ele. Se întrebă ce sorginte aveau.