Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 5

   Surane se întoarse cu ea la castel, chiar dacă până atunci stătuse cazată într-un han sărăcăcios. Ianthine îi mai ordona din când în când să rămână în capitală și să tragă cu urechea, întrucât tavernele erau locurile unde se aflau cele mai multe informații și bârfe, adevărate sau nu, iar în acea perioadă ea avea nevoie de cât mai multe păreri, de cât mai multe teorii scoase de guri slobode.

   Poate norocul făcea ca printre bârfitori să se afle vreun oracol care să știe cine avea să pună mână pe coroana de spini sau vreun vraci care să dezlege blestemul ce părea că se abătuse asupra familiei sale. Zeii nu erau chiar atât de milostivi, bineînțeles, așa că Ianthine luase situația în propriile mâini și ascultase orice șoaptă care să-i fi dat de înțeles că ceilalți frați ai ei aveau de gând să se facă regi, cu voia coroanei sau nu.

   Tannivh parcă o așteptase până atunci pe scările de piatră ale mărețului castel, căci îi zâmbi gingaș și își trecu mâna prin părul argintiu. Nimeni nu știa cu cine semăna acesta, întrucât tatăl lor părea că are rugină în păr, iar mama lor – pene lucioase de corbi. Nici ochii lui albaștri nu erau o trăsătură de familie, încât ai lor erau fie cenușii, fie căprui.

   — V-ați făcut promenada atât de devreme, frumoaselor? întrebarea lui sarcastică îi trecu pe lângă urechi.

   Mâna ei dreaptă nici măcar nu se sinchisi să-l bage în seamă și continuă să urce scările.

   — Ce e cu tine trezit odată cu zorii? îl întrebă în schimb.

   — Cum aș putea să dorm, dragă soră? Urletele tatei au trezit până și urșii din creierii munților. Se pare că s-a întrecut în furie cu iubițelul tău cu coadă, căci toți peștii din râuri au mierlit-o și apa e cam roșiatică. Sunt destul de sigur că a auzit de sirenele pe care le-ai împietrit aseară.

   Înainte de a putea comenta ceva, Tannivh își băgă mâna în buzunarul șalvarilor săi albi și suflă spre ea un praf ce îi intră în ochi și o făcu să tușească.

   — Ce e asta? mârâi printre dinți.

   Își trecu mâna peste față și se încruntă când își văzu buricele degetelor cenușii.

   — E un praf care ar trebui să te liniștească în cazul în care ai să te iei la harță cu regele.

   Se roti cât ai clipi din ochi pe călcâie și își izbi pumnul în obrazul fratelui său, făcându-l să-și împleticească picioarele și să cadă lat pe scări. Începu să își maseze imediat locul lovit și o privi parcă trădat, bombănind cuvinte pe care abia reuși să le înțeleagă.

   — Se pare că are efect întârziat, îl auzi.

   Pufni și trecu peste el, continuându-și drumul spre mărețele uși de lemn ale castelului. Tannivh era unul dintre cei mai păziți prinți și ar fi trebuit să știe a mânui o armă sau să lupte mai bine decât toți la un loc, însă devenise clar că nu era făcut pentru așa ceva.

   Abilitățile lui îl făceau o adevărată comoară care trebuia ascunsă în cele mai adânci ape ale lumii lor. El însuși era o armă letală, care nu trebuia să cadă în mâinile vrăjmașilor. Mesara, zeița științelor, îi suflase în vene un dar rar, periculos și folositor în același timp.

   Tannivh era un Făuritor. Era capabil să facă poțiuni și elixire ce aveau diverse efecte, să farmece praful sau apa așa încât să te înece, dar, cel mai important, putea să creeze arme pe care orice ființă însetată de sânge voia să pună mâna. Făcuse o pereche de iminei cu care puteai să mergi pe apă, o vestă ce respingea orice urmă de magie sau chiar o sabie al cărei tăiș putea transforma în gheață până și o stâncă.