Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 10

   Cu toate că dimineața era abia la câteva ceasuri distanță, cu toate că se apropia de Marea lui Ogeboro și de valurile ei reci, transpirația îi acoperea fiecare parte a pielii, i se scurgea pe tâmple și în josul gâtului.

   Era întuneric și tocmai acel întuneric dogorea ca flăcările veșnic arzânde din Iaddarus, din groapa de lavă care ar fi putut topi Lumea însăși dacă Lavarkos cel Îndurător nu i-ar fi acoperit crăpătura spre suprafață cu propriul lui trup – cel puțin asta spuneau legendele și zeii și eroii îndeajuns de viteji și puternici încât să mai poată povesti ororile din Lumile de Jos.

   Deși se îmbrăcase cât de subțire cu putință, atât cât să fie în limitele decenței – o tunică fără mâneci care abia de îi trecea de buric, pantaloni largi de pânză care nici nu îi ajungeau la pulpe și sandale ușoare ca aerul – Ianthine tot ardea.

   Și nu de dor, de nevoia de a fi mângâiată și consolată. Nu. De data asta, căldura era mult prea greu de suportat și senzația că îi topea carnea de pe oase era departe de a fi o halucinație. Până și armăsarul ei părea dornic să se arunce într-o fântână și să nu mai iasă de acolo până la sezonul rece. Locul unde pieile lor se atingeau îi aducea aminte de vremurile când stătea pe cărbuni încinși ca să își întărească rezistența corpului la durere. Arsurile dispăruseră cu greu și usturimea la fel și nu crezuse vreodată că o zăpușeală precum cea din noaptea asta avea să i se pară un chin mult mai mare.

   Nici nu voia să se gândească la momentul când razele soarelui aveau să crape negura nopții. Curând, foarte curând. De aceea nu putea să zăbovească prea mult pe țărm.

   Căldura și bârfele despre idila ei neghioabă cu regele sirenelor încornorate erau suficiente încât să nu vrea să rămână lângă mare. Deși erau puțini care nu știau că nemiloasa comandir Ianthine se iubea cu un triton, cuvintele lor aspre încă o răneau. De ce mai continuă circul ăla? El nu poate să vină pe pământ și ea nu poate trăi în ape. Ce proști sunt, să creadă în basme și iubire în ciuda a orice!

   Elfa își duse mâna la piept, strângând tunica în pumni.

   Oamenii și elfii și oricine râdea de ei nu știau nimic. Nu știau că toate acele obstacole dintre ea și Lothe îi aduceau chiar și mai aproape. Nu știau că, deși se vedeau în rare nopți, momentele petrecute unul în brațele celuilalt păreau vieți nesfârșite. Nu știau că Ianthine nu se mai simțise iubită de la moartea mamei ei până să îl întâlnească pe Lothe.

   Pentru că regele sirenelor încornorate o iubea pentru imperfecțiunile ei, pentru zâmbetele pe care i le oferea doar lui, pentru faptul că puteau să-și descoase grijile unul altuia și să se ajute reciproc. O iubea, deși nu era nicidecum renumită pentru frumusețea tipică elfilor și nici măcar aproape de cea mai puțin atrăgătoare sirenă din neamul lui.

   Și, cu toate astea, Lothe, poate printre cei mai frumoși bărbați din acea parte de lume cunoscută de ei, o iubea.

   Își trecu degetele prin părul năclăit de sudoare, îndepărtând rapid gândul de a-și tunde și partea stângă a capului. Nu se dădea în vânt după machiaje și rochii și baluri, însă voia ca măcar să arate ca o femeie.

   Armăsarul începu să încetinească atunci când pământul bătătorit se pierdu pe sub nisipul fin al plajei. Valurile care fremătau pe țărm și cele care se izbeau de stânci acoperiră respirațiile lor sacadate, strigătele plămânilor lor după aer rece.

   Nici măcar marea și petecul de junglă plin de copaci și umezeală nu puteau ține la depărtare căldura. Spera ca în peșteră să fie altfel.