Destinul este scris {În Curs De Editare}.

Prima zi

Îmi amintesc totul de parcă viața mea ar mai depinde de acea primă amintire, dintr-o zi cenușie de toamnă.  Frunzele copacilor formau un întreg izvor nebănuit de-al suferinței. Iar eu? Dacă aș fii știut că aceea ar fii fost ultima zi în care aș mai fii putut zâmbi - atât de gingaș, de sincer, de pur, de real, precum un copil, probabil că aș fii aruncat doar o privire asupra acelei frumuseți nebănuite și aș fii mers mai departe. Până la urmă, după cum avea să aflu mai târziu - nu tot ceea ce ni se pare frumos definește  adevăratul sens al cuvântului ''frumusețe''. Dar ce știam eu, o simplă fată ce își dorea să zboare? Mă puteam pune, oare, cu întregile legi ale Universului? Mă puteam împotrivi cu adevărat împotriva Destinului meu, împotriva sorții ce voia să îmi cunosc adevărul potențial, împotriva adevăratei mele misiuni, împotriva aflării a unei noi, a unei viitoare, personalitate? Cui trebuia să îi cer îndurare defapt, cine îmi ținea socoteala și îmi număra fiecare secundă cruntă, fiecare cuțit pe care urma să îl îndes din ce în ce mai tare în propria mea inimă? Cine, dacă nu eu, trebuia să afle cât poate să îndure, cât va putea să mai reziste, cât va ține totul? Până într-un final, tot eu am reușit să ajung o vinovată. Mă declar vinovată. Pentru că tot eu am fost cea care și-a greșit ținta, dar nu-i nimic, tot eu îmi voi plăti.