Ploaie grea (Seria „Saturn")

Capitolul 1: Albastru

"Mother, I know
That you're tired of being alone
Dad, I know you're trying
To fight when you feel like flying."

Skylar

            Albastru. Totul în camera mea este atât de albastru! De la așternuturile de pat, până la tapet. Stau rezemată de tocul ușii și arunc o privire de la un perete la celălalt. Pe peretele cu biroul sunt agățate câteva tablouri cu citate motivaționale, cum ar fi unul care are doar trei cuvinte, dar care mi-a spus mereu să nu las nimic pe ultima sută de metri, și anume: primul cuvânt este „ieri", tăiat cu o linie. La mijloc este scris cu majuscule „ACUM", iar sub el este scris și tăiat cu altă linie „mâine". Pe același perete este raftul pentru clasicii mei. „Marele Gatsby" stă liniștit lângă „Dama cu camelii", alături de Margaret și Emily.

            Lui Winston, cactusului meu, îi cade ultima floare. A trecut sezonul în care avea câte trei-patru flori roz.

            — Atât de simplă și totuși atât de plină de amintiri, îmi spun.

            Când eram mai mică m-am întrebat mereu de ce oamenii țin atât de tare ca alții să nu intre în camerele lor fără acord sau să aibă un loc propriu cât mai devreme. Pe cum au trecut anii am înțeles că avem nevoie să fim singuri cu gândurile și sentimentele noastre, pentru că, la sfârșitul zilei ne avem doar pe noi înșine. Am ales albastrul, pentru că mă face să cred că pot să ating cerul, albsolutul, deși nu am încercat niciodată să fiu perfectă. Aici nu există oamenii perfecțiune; sutem doar oameni și asta e suficient. Albastrul îmi oferă sentimentul de libertate, nu că stau închisă între patru pereți. Sunt un suflet liber care nu are stare niciodată.

            Camera asta a fost un refugiu pentru mine. Îmi amintesc că atunci când eu și mama ne-am mutat după divorț, m-am asigurat că îmi aleg camera cea mai îndepărtată de a ei. Am făcut asta ca să nu mă audă când mă trezeam plângând dintr-un coșmar, când dădeam drumul la muzică puțin mai tare ca să îmi acopăr gândurile, dar mai ales ca să îi ofer ei intimitatea de care era atât de evident că avea nevoie. Nu i-a fost ușor cu tata și credeam că după divorț o să fie mai bine, și a fost, până la invitația la nunta lui, până la vestea că o să am un frate vitreg. Într-o situație ca asta, multe femei ar tinde să creadă că nu au fost suficient de bune, dar nu este așa. Dacă oamenii decid să plece, atunci este alegrea lor, iar noi trebuie să le dăm drumul. Nu merită să tragem de oameni ca să rămână în viața noastră.

            Până și mamei i-a luat ceva să își dea seama că unele lucruri nu sunt menite să se întâmple și că timpul le rezolvă pe multe dintre ele. La ea, munca a fost cea care le-a rezolvat pe toate. Îmi amintesc că obișnuia să lucreze cât mai multe ture la spital, doar ca să își țină mintea ocupată și nu a lăsat niciodată problemele de acasă să se amestece cu cele profesionale. Și-a dorit mereu să fie un doctor pediatru excepțional. Admir puterea care zace în ea, pentru că atunci când lucrezi cu oameni în fiecare secundă a vieții tale este greu să-ți ascunzi durerea din ochi.

            Totuși, acasă lucrurile stăteau altfel. Nu merita nimic din toate astea și știam că trebuie să fac ceva pentru ea. Nu putea să își găsească un refugiu în mine, însă puteam să îi creez propriul ei loc, așa că la 15 ani i-am umplut camera cu lucruri mov: pătura, tablouri, desene făcute de mine. Am deschis larg geamul ca să las aerul curat să intre și am prins draperiile la mijloc, pentru un spațiu mai luminat. Fiecare om are o culoare care îl definește, iar ea părea să se potrivească pe un fundal mov ca albastrul în picturile lui Van Gogh. Din clipa în care a văzut camera a început să zâmbească mai mult, încercând să își ascundă emoțiile, dar știam că aparențele înșeală. De față cu mine totul părea să fie bine, dar câți oameni nu își ascund suferința în spatele unui zâmbet?