Ploaie grea (Seria „Saturn")

Capitolul 2: Brunetul

"Like a sign
Like a dream
You're my amaranthine
You are all I needed, believe me."

Skylar

            — Scumpo, vreau să vorbim ceva, spune mama când mă vede că intru în bucătărie, după ce am stat aproape toată ziua închisă în cameră împachetând. Voința mea nu a crescut, dar am tras de acea bucățică până la epuizare.

            John a plecat imediat în acea zi, după ce mi-a dat vestea că urmează să locuiesc cu el. Mama continuă să mă privească câteva secunde cu ochii ei albaștri minunați pe care mi-aș fi dorit să îi moștenesc, dar în schimb Universul a decis să mă înzestreze cu o pereche de ochi căprui.

            — Skylar, mă uit la tine și îmi amintesc de când eram eu la facultate. Când am trecut pe lângă camera ta zilele astea și te-am văzut împachetând mă vedeam pe mine. Ascultă-mă, spune luându-mi mâinine în ale ei, studenția este cea mai frumoasă perioadă din viața unui tânăr, așa că să nu ratezi nicio șansă să faci ceva care să îți aducă zâmbetul acela minunat pe buze. Nu îmi fac griji în privința ta, pentru că ești fiica mea și știu ce am crescut.

            Cuvintele ei îmi fac stomacul ghem. O iau în brațe și îi înspir parfumul care mă duce instantaneu cu gândul la o ploaie de primăvară- mirosul acela de praf umed de pe străzi după primele ploi dintr-un an. Să ne bem cafeaua împreună pe verandă în timp ce priveam cum plouă era un fel de ritual al nostru, căruia o să îi duc dorul cât voi fi plecată. Obișnuiam să stăm pe băncuța de pe verandă cu orele discutând despre orice, pentru că mama nu era doar mama pentru mine, ci și cea mai bună prietenă a mea.

            — O să fie bine, îi zic și momentul ne este întrerupt de claxonul mașinii lui John. Ne uităm una la alta, după care ne îndreptăm spre bagajele pe care le-am adus în living. Luăm fiecare câte ceva și ieșim pe verandă. John și-a parcat mașina pe alee și își ridică privirea spre mine, doar ca să îl văd râzând și să-mi amintească cumva că urmează să locuiesc cu el, după care se dă jos ca să ne ajute să punem totul înăuntru.

            Spre deosebire de perechea de pantaloni scurți și tricoul de ieri, azi s-a decis să ia ceva mai multe haine pe el. Poartă o pereche de blugi și un hanorac negru. Nelipsitele Converse albe au început să se înnegrească de la cât le-a purtat.

            O îmbrațișez pe mama, care, după ce se desprinde de mine mă sărută pe frunte. Acesta a fost modul ei de a-mi spune că totul va fi bine încă de când eram mică. Urc în mașină, dar nu și John. El mai rămâne să vorbească cu ea, apoi o îmbrățișează și el la rândul lui și urcă. Nu trebuie să fiu vreun geniu ca să-mi dau seama că cei doi îmi ascund ceva, dar nu deschid acel subiect acum. Situația este și așa în defavoarea mea, dacă aș începe o ceartă cu John mi-aș face mie rău.

            — O să regreți că locuiesc cu tine, spun în timp ce îmi pun centura.

            — Mă îndoiesc, spune și pornește. Eu o mai arunc o privire spre mama și îi fac cu mâna.

            Stă pe alee cu mâinile încrucișate la piept, mă privește cu mândrie în ochi, lucru care mă face să mă simt la naibii de bine. O să îi duc dorul, mai ales felului în care gătea.

            Pe drum lăsăm muzica să vorbească pentru noi, iar după o oră de condus parchează la un fast-food. Localul pare unul din anii '80, cu banchete roșii din piele, podea cu pătrățele albe și negre, și suporturi pentru șervețele tot din aceeași perioadă. John pare un client fidel, având în vedere că angajații îl întâmpină cu zâmbetul pe buze și mai că nu îi strigă numele de fericire. Ne așezăm la o masă în colț, unde o femeie la vreo 40 de ani vine la noi cu un carnețel în mână. Șorțul ei alb are câteva pete de grăsime aproape de buzunarul în care presupun că ține desfăcătorul de sticle. Are părul brunet prins într-un coc și poartă o pereche de pantaloni negri și un tricou alb. Silueta ei este una de invidiat.