Ploaie grea (Seria „Saturn")

Capitolul 4: Îmbrățișare cu trecutul

"That it's true what they say
Nobody can fall in love in LA on a Saturday night."

Skylar

Când i-am spus lui John să mă lase în pace nu mă refeream să mă ignore toată săptămâna, așa cum a făcut acum. Ultimele zile au trecut greu, eu si John abia ne-am mai vazut, deși locuim împreună, dar nu mă plâng, ba chiar din potrivă, mă bucur că m-a ascultat și nu a insistat cu atitudinea protectivă. Doar ce am mai vorbit cu Nick după cursuri și cu mama în unele seri. M-am simțit ca o idioată după ce Faulkner m-a lăsat acasă. Nu înțeleg de ce las prezența lui să mă afecteze atât de tare încât, într-o seară m-am trezit comparând felul în care prezența lui mă face să mă simt cu felul în care o făcea Chris iar un sentiment de vinovăție s-a făcut simțit în mine.

Prezența lui mă face să mă simt agitată, iar atunci când nu e prin preajmă ajung să mă gândesc unde ar putea fi. De câteva ori l-am căutat cu privirea prin mulțimea de pe holurile facultății, dar în zadar, nu am dat de el. Lucrul care m-a deranjat cel mai tare a fost când am simțit cum mi se strângea stomacul când am auzit niște fete la cantină vorbind despre Faulkner. Nu sunt geloasă, pentru că nu am de ce și nu am venit aici ca să îmi petrec timpul liber stând pe canapea într-o seară de sâmbătă. Mă ridic ca să pun mâna pe telefon să-l sun pe Nick, exact când se aude soneria.

— John, strig eu în timp ce mă îndrept spre ușă, dacă ți-ai uitat iar cheile este ultima dată când îți deschid.

Cred că nu se mai obosește cu gândul de a-și lua cheile cu el acum că sunt eu aici. Mă întreb ce făcea când nu eram, pentru că în ultimele zile s-a întors foarte târziu acasă și a trebuit să îi deschid ușa de fiecare dată, pentru că nu e în stare să țină niște nenorocite de chei în buzunar. Sunt pregătită să pufnesc nervoasă la el, dar când deschid, cel din spatele ei este pe departe de a fi John. Este Faulkner. Faulkner, care are picioarele încrucișate și un cot rezemat de tocul ușii. Mă străduiesc să nu zâmbesc când îl văd, mă străduiesc să stăpânesc ceea ce simt în stomac, mă străduiesc să îmi ascund sclipirea care simt că îmi crește în ochi când îi întâlnesc pe ai lui.          

Ochii lui sunt atât de blânzi în această seară. Ciocolatii, calzi și înrămați în cele mai negre si frumoase gene. Încep să respir tot mai greu, inima îmi bate din ce în ce mai tare și mă simt patetică. Cum se poate ca simpla prezență a unui om să mă facă să mă simt atât de amețită?! Trebuie să îmi revin înainte ca aceste sentimente pe care le stârnește în mine să iasă la iveală. Tocmai am spus că îmi stârnește sentimente? Trag aer adânc în piept și mă pregătesc să îi vorbesc.

— John nu e acasă, spun cu mâinile încrucișate la piept. El stă acolo cu colțul gurii arcuit. Aș putea să jur că se abține să nu zâmbească și el la rândul lui.

— Nu pentru John am venit, spune el și adoptă aceeași poziție ca a mea, ci pentru tine.

Dacă cineva ar putea să îmi deseneze starea acum, ar desena un ghem încâlcit de ață. Tocmai a spus că a venit pentru mine? De ce a venit și de ce îmi simt sângele fierbându-mi în corp și picioarele de gelatină? Nu îmi place felul în care mă face să mă simt, de parcă sunt un alt om. 

— Adică? întreb eu încercând să par detașată.

El râde scurt, lucru care mă face să cred că planul meu de a părea indiferentă a eșuat. Faulkner face un pas în față, semn că vrea să intre înăuntru, dar mă postez în fața lui, ceea ce doar îmi accentuează stările. Acum stăm și mai aproape unul de altul, mult prea aproape ca inima mea să reziste respirației lui atât de aproape mine. Mă privește fix în ochi, mă analizează puțin, apoi ridică o sprânceană.