Ploaie grea (Seria „Saturn")

Capitolul 10: Probleme de familie și niște obiceiuri care nu mor niciodată.

"Can you focus on me, baby?
Think I need you right now
Never wanted you to see
Me like this"

Faulkner

            Frică. Asta am văzut în ochii ei. Nu înțeleg ce i-a făcut tatăl ei de a ajuns atât de înspăimântată de el, dar am de gând să aflu.

            E a treia țigară, a trecut mai bine de jumătate de oră și tatăl ei a intrat în casă, jumătate de oră de când am lăsat-o singură cu el. După ce i-am văzut expresia m-am temut să o las singură, așa că am rămas aproape de casă. Afară este al naibii de frig, iar acum regret că nu mi-am luat paltonul. Străzile sunt goale, toate luminile sunt oprite în case, în afară de cea asupra căreia am rămas să veghez. Văd umbra lui Sky prin perdea. Stă cu mâinile încrucișate la piept, gesticulează din când în când și pot să jur că am observat-o dându-și ochii peste cap. Joe nu are de gând să plece curând, așa că îmi scot din nou pachetul de țigări, care din nefericire pentru mine e gol.

            Mișcarea rapidă a unei umbre în casă mă determină să fac câtiva pași în față. Sper că nu văd bine și că tatăl lui Sky nu a ridica mâna la ea. Joe dispare din raza mea vizuală, apoi pe iese nervos din casă.

            — M-ați distrus. Tu ai distrus ultima fărâmă de viață din mine, strigă Sky printre lacrimi și suspine la el.

            Câțiva câini au început să latre în vecini și la cât de tare a strigat, mă mir că a trezit numai câinii. Sky își trece nervoasă o mâna prin păr în timp ce tatăl ei spune ceva mult prea încet ca să pot auzi. Simt o durere în piept încă din clipa în care am văzut-o pe Sky pe verandă. Rimelul i s-a scurs pe obraji, mâinile îi tremură și vocea i se pierde la fiecare sfârșit de propziție. Aș vrea să mă duc acolo, dar nu pot să apar de nicăieri. Ea știe că am plecat, nu că am rămas ca un ciudat la dinstață, dar am făcut asta ca să mă asigur că e bine, că tatăl ei, care vorbește continuu de ceva vreme, nu o să îi facă ceva.

            — Ah! Dispari! Nu vreau să te mai văd vreodată!

            Cuvintele ei l-au făcut pe Joe să tacă. Acum nu mai îndrugă verzi și uscate, cum sunt sigur că făcea până acum, ci pășește nervos spre mașină. Expir ușurat când îl văd că urcă în mașină și pleacă. Sky mai rămâne câteva secunde pe terasă, apoi intră înapoi în casă. Aș da orice să fiu acum acolo și să o strâng la pieptul meu așa cum am făcut în seara asta. Să îi miros părul, să îi spun că o să fie bine și că eu nu o să plec și chiar dacă o să o fac, mă voi întoarce. Lumina din camera ei este pornită și o văd din nou așezată pe pervazul lat al ferestrei cu genunchii adunați la piept. Se clatină în față și în spate plângând. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea, cu familia ei, dar dacă acele întâmplări au adus un om în starea ei, mă mir că a trăit până acum cu ele.

Până la urma urmei la asta se rezumă tot. La noi, oamenii, care ne obișnuim să trăim cu trecutul și durerea. Unele răni nu se vindecă, ci doar învățăm să trăim cu ele și să le purtăm cu mândrie, pentru că am supraviețuit acelui ceva care le-a provocat.

            Sky a supraviețuit și o să o facă mai departe. Îmi scot telefonul din buzunar și îi trimit un mesaj.

            Este totul în regulă?

            Sky se foiește și scoate telefonul din buzunarul de la spate. Când se uită la ecran un zâmbet uriaș i se lățește pe față. Nu este bine și eu știu asta, o știe și ea, dar asta nu o oprește din a-mi scrie un Sunt bine!