Ploaie grea (Seria „Saturn")

Capitolul 5: Mi-ai mormăit numele în somn, Sky

" I used to trust so easily
I used to fall for anything
But under all my boundaries
I just didn't know better"

Skylar

            Deschid încet ochii ca să mă obișnuiesc cu lumina din cameră și ca să încerc să îmi amintesc ce naiba s-a întâmplat aseară. Reiau totul în mintea mea și... Nu-mi amintesc să fi mers acasă. Fir-ar! Mă ridic repede în șezut și îmi dau seama că sunt încă aici, în apartamentul lui Faulkner, cu el, care stă și mă privește cu o cană în mână, în pantaloni scurți și... fără tricou. Bine, asta nu-mi ușurează treaba din niciun punct de vedere. Îi zâmbesc stânjenită, pentru că nu am habar ce să îi spun. Ce îi spui unei persoane care a fost martoră atacului tău de panică, care îți mai este și străin și te-a sărutat?

            Nimic, pentru că dacă ar fi fost un om normal ar fi luat-o la fugă sau nici nu m-ar fi adus acasă la el.

            În schimb, el stă în celălalt capăt al canapelei în picioare. Dau să spun ceva, dar el mi-o ia înainte:

            — Vorbești în somn, spune și se așază pe canapea lână mine, își lungește un braț pe spatele ei și așază cana pe măsuța din living. La naiba! Știu că vorbesc în somn, dar sper totuși să nu fi spus vreo prostie.

            Îmi adun genunchii la piept și îmi sprijin capul de ei, iar el începe să râdă. Doamne, râsul acela îmi provoacă fiori. Totodată, apreciez enorm că nu pomenește nimic de aseară, pentru că nu numai că nu aș ști ce să îi spun, ci nu aș fi în stare. După câteva ședințe la psiholog, mama a aflat de stresul posttraumatic și că el îmi cauzează atacurile de panică. Aveam ceva medicamente care mă ajutau chiar să dorm mai bine, dar de când am ajuns la facultate am încetat să le mai iau. Stresul posttraumatic este o urmare a certurilor părinților mei, dar totul a decurs bine timp de vreun an, asta până aseară. Îmi fac curaj și îl privesc, pentru că știu că nu pot sta așa le nesfârșit.

            Mare greșeală!

            Lumina naturală care intră pe geamul din living îmi oferă o imagine foarte clară a lui. Nu se deranjează să meargă să își pună în tricou, dar la urma urmei eu sunt intrusa aici. Îmi fac curaj să îi pun niște întrebări în speranța că, spre deosebire de John, el o să îmi ofere răspunsuri.

            — Ce am spus în somn?

            Mă privește cu un rânjet pe față.

            — Spune-mi odată, mă răstesc eu la el, dar nu face altceva decât să râdă, ceea ce mă enervează și mai tare.

            — De ce te temi de ce ai fi putut să îmi spui? întreabă el și se apleacă după cană, ia o înghițitură, apoi continuă: la început zâmbeai, așa că am bănuit că aveai vreun vis frumos și mă întrebam ce puteai să visezi atât de plăcut încât să te facă să zâmbești în somn. Ceea ce nu mă așteptam era să îmi răspunzi la o întrebare pe care nici măcar nu am avut șansa să ți-o pun.

            Nu îmi amintesc ce am visat. Ultima dată când am zâmbit în somn am aflat de la mama și atunci am visat că mâncam, ceea ce explica zâmbetul. Faulkner vine mai aproape de mine, astfel că cum este periculos de aproape și îmi privește buzele. Are privirea ațintită fix spre ele.

            —Faulkner, spune el. La început nu am înțeles ce spuneai, apoi am venit mai aproape de tine. Îmi mormăiai numele în somn, Sky, și zâmbeai. În somn, accentuează.