Ploaie grea (Seria „Saturn")

Capitolul 3:Intrigat

"I only call you when it's half past five
The only time that I'll be by your side."

Faulkner

     Conduc fără o destinație anume, iar parfumul fetei ăsteia este încă la mine în mașină. Ceva nu este în regulă cu mine. Îmi intră pe sub piele, chiar dacă am vorbit doar o dată cu ea; de două ori dacă se pune și schimbul de replici de ieri. Atitudinea ei pare să fie diferită. M-a surprins când mi-a răspuns la local. Mă așteptam ca John să sară în apărarea ei, dar nu, ea i-a ridicat o mână în semn de tăcere. La naiba, ne-a redus pe toți la tăcere.

     Nu știu ce m-a apucat de am așteptat-o azi în fața facultății, nu știu ce m-a apucat să îl sun pe John ca să îl anunț că o aduc eu acasă, nu știu ce m-a apucat de am strigat-o pe alt nume, deși îl știam. Cred că voiam să o enervez ca să văd cum face iar mutra aia nervoasă de ieri. Gândurile mi se lovesc unul de altul în minte. Pur și simplu m-a intrigat și voiam să aflu mai multe despre ea.

     Ajung în parcarea blocului după ce am condus vreo jumătate de oră și alerg până în hol, dar în zadar. Ploaia mă udă de parcă acum am ieșit de la duș. Deschid ușa apartamentului și sunt întâmpinat de zâmbetul cald am doamnei Rosa.

     — Ai venit, Faulkner?

     — Da, spun eu și îmi agăț geaca în cuier. Sper că nu ați avut mult de lucru după mine azi, îi zâmbesc și mă așez la masă.

     Rosa a fost doica mea. Când m-am mutat în propriul meu apartament am aflat că avea nevoie de bani ca să își ajute nepoții. Locuiesc singur, așa că, normal nu aș avea nevoie de cineva care să îmi facă curat în apartament, dar știu că altfel nu ar fi accepta banii. Mai las uneori haine aruncate sau vase murdare, deși nu mă simt bine ca cineva să facă curat după mine. Sunt capabil să-mi curăț propria mizerie.

     — Pari cam abătut, spune ea dându-și șorțul jos. Ce s-a întâmplat?

     — Am avut doar o zi mai lungă.

     Pe lângă cursurile de la facultate, mi-am mai petrecut ore bune la companie, unde am pregătit ultimele dosare pentru partenerii care trebuie să sosească în perioada asta.

     Nu intru mai mult în detalii, pentru că știu că pe lângă doică, Rosa mai este și un fel de spion pentru mama, cu care nu mai vreau să am nicio legătură.

     — O, nu! Nu te cred. Nu te-ai plâns de așa ceva niciodată, iar tu lucrezi și ești și la facultate, fiule.

     O consider o a doua mamă. Îmi spune fiule de când aveam 17 ani și a fost singura care s-a interesat de mine după ce am plecat de acasă. Este greu să te simți al nimănui de la o vârstă destul de fragedă, când ți-ar prinde bine un sfat părintesc. Oricât de tare ar încerca ea să-mi fie alături, niciun străin nu poate lua locul părinților tăi. Știu asta, pentru că, în viața mea au intrat și ieșit mulți oameni, majoritatea fără ca măcar să se chinuie să lase amintiri frumoase.

     — Spune-i Rosei ce te doare, spune ea pe un ton glumeț, iar eu izbucnesc în râs. Mai bine, continuă ea, mi-ai spune cine e fata care te-a adus în starea asta.

     Înghit în sec. Înțeleg că la 60 de ani se presupune că ajungi să cunoști oamenii din jurul tău, dar cum naiba și-a dat seama? Inspir și expir zgomotos, iar ea dă din cap dezaprobator. Am ajuns chiar atât de transparent?

     — Te-ai gândit că poate ar trebui să treci peste?

     Numai asta aud de mai bine de opt ani. Nu, nu ar fi timpul să trec peste. Nu, nu vreau să trec peste. Nu, n-am nevoie să mai aud că ar fi timpul să trec peste.

     — Nu pot. Partea aceea din mine care era capabilă să ofere iubire a murit acum mult timp, Rosa. Am ajuns să mă urăsc și știu că nu o să pot să fac pe cineva fericit dacă nu trec peste ceea ce s-a întâmplat și dacă nu învăț să mă iubesc pe mine întâi de toate. În același timp sunt conștient că dacă o las o să regret. Știți vorba aia, mai bine un „oops" în locul unui „cum ar fi fost dacă."

     Rosa mă privește zâmbind și știu ce crede în sinea ei: că m-am îndrăgostit, dar nu e așa. Doar pentru că o fată a stârnit curiozitatea în mine, asta nu înseamnă că o plac.

     — Bine, spune era, dar privește-mă bine, băiete! Dacă o să o văd ieșind pe ușă cu inima frântă cum s-a întâmplat cu celelalte fete, nu o să mai vin. Nu pot să cred că suporți să fii privit de fete cu atâta dezgust a doua zi. Chiar nu te deranjează? Sper ca cineva să îți pună capac într-o bună zi, Faulkner Jones.

     Vicii... Am adoptat unele în ultimii ani și știu că ar trebui să renunț la ele, dar oamenii nu știu cum este să porții hamul meu. Ei cred că este ușor să trăiești aici, singur, să fii copilul lui Constance Jones. Este exact opusul. Adesea, oamenii tind să creadă că banii rezolvă totul. Ei, să văd eu cum vă rezolvă banii problemele din trecut.

     Dau să zic ceva, dar ea ridică mâna la mine la fel cum a făcut Sky cu John ieri.

     — Ai trecut prin lucruri greu de imaginat, dar ceea ce faci tu nu se numește vindecare, Faulkner. Pe vremea mea o inima frântă se vindeca cu o iubire nouă, care făcea ca în suflet să îți înflorească ceva ale cărei rădăcini îți puneau bucățile frânte la loc. Este atât de ușor să ajungi în întuneric, dar ai nevoie să știi că trebuie să mergi prin el pentru a ajunge să tragi draperiile ca să lași lumina să-ți intre din nou în suflet. Și știi cum e când mergi prin întuneric, inevitabil te lovești de ceva.

     Cuvintele ei m-au lăsat pe mine fără cuvinte. Știu că este o femeie înțeleaptă și că a acumulat acea experiență din întâmplările de pe parcursul vieții, însă oricâtă experiență și empatie ai avea, nimeni nu poate simți ce simți tu.

     Împătură șorțul și-l pune în dulap, apoi îmi mai aruncă o privire și pleacă, lăsându-mă să procesez toate cuvintele pe care ea mi le-a spus și care m-au tulburat atât de tare, încât presimt o noapte albă. Dacă am învățat ceva în cei 24 de ani ai mei este că întotdeauna cuvintele se digeră cel mai bine cu o țigară. Aș merge pe acoperiș să o fumez dacă nu ar ploua. În seara asta mă mulțumesc cu geamul de la bucătărie. Mici picături de ploaie aterizează pe pervaz și pe gresie imediat cum îl deschid, dar nu o să îmi bat capul cu asta acum. Privesc la străzile spălate de ploaia care nu pare să fie una trecătoare. Chiar dacă felinarele luminează foarte prost strada, tot îi pot vedea pe cei doi îndrăgostiți care nu se grăbesc să ajungă sub un acopriș pentru a se feri de ploaie, ci să se poată săruta în liniște și intimitate. Cu asta mi s-a dus și pofta de țigară. Mă asigur că nu este nimeni jos și arunc țigara pe geam. Ar trebui să-mi pun o scrumieră pe pervaz.

     Arunc o privire prin apartament. Dacă nu m-aș fi gândit de două ori, aș fi spus că se simte singurătatea în aer. Asta și mirosul de mâncare de la ce a pregătit Rosa. Cred că sunt paste, dar nu mi-e foame. Într-o altă ordine de idei, iau telefonul și mă tolonesc pe canapea. Nu moare nimeni dacă mă uit să văd ce poze are pe Instagram. Caut prima dată „Skylar", dar nu dau de ea. Mai jos apare un skysstars, dar nu are numai trei poze. În prima este ea purtând o rochie neagră cu sandale, în alta sunt niște margarete, iar în ultima un raft cu cărți. Care erau șansele să citească?

     Pun telefonul pe masă și mă îndrept spre baie. Am mare nevoie de un duș care să-mi ofere, măcar, impresia că dau jos din probleme de pe mine. Arunc hainele în coșul de rufe și intru sub apa fierbine. Închid ochi și întreaga prioadă neagră a vieții mele se derulează în mintea mea ca un film. Unul alb-negru.

     Fără culori. Viața mea nu are culori. Sunt prins într-un film mut, alb-negru în care, oricât aș striga, nimeni nu mă aude. Trebuie să mă concentrez pe altceva, care nu-mi întunecă sufletul și gândirea.

     Chipul ei cu o mutră nervoasă îmi apare în minte și nu fac altceva decât să-i țin în continuare închiși. Poate că noaptea asta nu o să fie chiar atât de albă până la urmă.

     — Ne vedem curând, îi spun imaginii din capul meu.