Poison (Tradusă)

Capitolul 1

Şcoală.

Cuvântul de care am fost îngrozită în ultimele trei zile.

Şcoală.

Sunetul pe care nu l-am auzit de mai mult de o lună.

Şcoală.

Locul pe care nu l-am mai văzut din ziua incidentului.

Nu m-am gândit niciodată la cât de multă mă afecta cu adevărat cuvântul ăsta. Obişnuia să fie un loc al educaţiei, un loc în care să îmi fac prieteni, să învăţ aspectele inutile ale vieţii.

Acum, e locul de care mi-e cel mai frică, locul care încă mă bântuie absolut în fiecare noapte, locul pe care nu am crezut niciodată că îl voi mai revedea.

Odată cu trecerea verii, aproape toată lumea a uitat de acea zi, lăsându-şi amintirile să le iasă din minte, înlocuite cu raze de soare, relaxare şi vacanţe. În timp ce eu am petrecut ultimele 83 de zile încercând să uit, ei au petrecut ultimele 83 de zile încercând să îşi amintească.

Nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat de fapt în acea zi. Nimeni nu va şti vreodată detaliile a ceea ce s-a întâmplat în acea zi cu excepţia mea şi refuz să împărtăşesc acea amintire cu cineva.

“Hunter?” Mă întorc şi văd o faţă familiară, dar totodată irecognoscibilă. Matt.

Părul lui blond şi moale e dat cu gel într-un creasta pe cap, iar pielea lui e bronzată cu o nuanţă perfect aurie. Cicatricea de deasupra sprâncenei lui drepte s-a vindecat destul de mult de ultima dată de când l-am văzut, dar încă e foarte vizibilă.

“Bună, Matt.” Mă duc spre el, iar el mă întâmpină cu o îmbrăţişare. Nu l-am văzut de mai mult de două luni şi a crescut ceva de atunci. Mă ţine strâns înainte să îmi dea drumul din îmbrăţişare.

“Cum ai rezistat? Adică...” Se blochează. “Ce mai faci?” Se corectează. Puţină durere trage de miezul pieptului meu. A trecut puţin mai mult de o lună de când am mai vorbit despre asta. Nici tatei nu prea îi place să vorbească mult despre asta.

“Bine.” Spun, ceea ce nu e în întregime o minciună. M-am tot balansat pe gardul dintre iad şi recuperare, fără ca vreuna dintre ele să fie bună sau rea. Nu mi-am petrecut întreaga vara încuiată în camera mea, plângând, dar nici nu am petrecut-o distrându-mă la maxim aşa cum ar trebui să o facă un copil de 17 ani.

“Şi eu.” Răspunde şi îşi masează stânjenit ceafa. “Cum a fost ziua ta de naştere? Îmi cer scuze că am ratat-o săptămâna trecută, nu eram sigur dacă erai ocupată sau...”

“A fost în regulă, nimic prea mare. Doar am petrecut timpul cu tata.” Răspund.

“Oh, distractiv.” Spune. Amândoi mergem în linişte după aceea, fara ca niciunul dintre noi sa vorbeasca pentru o vreme. Există o presiune stânjenitoare între noi, care nu ar trebui să fie acolo.

“Cum merge baseball-ul?” Spun, vrând să schimb subiectul. Ochii lui cad înapoi asupra alor mei, iar faţa lui se luminează puţin.

“Merge bine, grozav, de fapt. Am obţinut o bursă pentru baseball la Universitatea din Arizona. Cel mai probabil mă voi duce acolo la şcoală toamna viitoare.” Îmi oferă un zâmbet mândru.

“Grozav! Bravo ţie. E plăcut să văd că toată munca ta va merita în sfârşit.” Îl ghiontesc uşor într-o parte cu cotul, oferindu-i şi eu un zâmbet mândru. Baseball-ul e pasiunea lui, iar el merită asta mai mult decât orice persoana pe care o cunosc.

“Mersi. Hei, eu trebuie să ajung la spaniolă. Hai să stăm împreună la prânz?” Întreabă, dar sună mai mult ca o cerere decât ca o întrebare.