Ca într-o rutină, degetele mele au deschis geanta în timp ce m-am apropiat. Tocmai atunci când tipul tânăr – şi destul de înalt – era pe cale să-şi deschidă gura din nou, eu l-am întrerupt. “Uite.”
Am părut epuizată, absolut obosită de moarte şi ştiam sigur că aşa şi arătăm, în timp ce imaginea propriei reflecţii mi-a străbătut mintea. Dacă aş fost într-un bar, la o petrecere, sau poate dacă l-aş fi întâlnit doar la o plimbare prin parc, aş fi încercat probabil să fiu mai fermecătoare cu tipul arătos. Aş fi încercat să fiu mai prietenoasă, mai atrăgătoare. Dar în momentul respectiv nu putea să îmi pese mai puţin că el arăta superb, iar eu arătam ca naiba. Nu mi-a păsat că ochii lui erau de un verde smarald impecabil. Şi că trupul lui avea o musculatură perfectă. În momentul respectiv, voiam doar să ajung acasă şi, dacă el ar fi fost dat afară din autobuz, ar fi prelungit drumul acela de rahat cu autobuzul. Cumva am ştiut pur şi simplu că s-ar fi sfârşit cu şoferul purtându-se ca un cretin, spunându-i tipului să coboare şi că tipul ar fi început, bineînţeles, să se plângă. Şi tot aşa, la dracu.
Deci de aceea i-am dat bancnota uşor mototolită de un dolar, fără ca măcar să găsesc surprinderea totală din ochii lui verzi şi obosiţi amuzantă. Nu se aştepta la asta, nu?
S-a holbat la mine pentru o secundă, iar bancnota încă era în mâna mea. În sfârşit, o acceptă, mormăind un uşor speriat “mulţumesc”. Am observat că avea un tatuaj cu o cruce mică pe mână în timp ce a luat bancnota. Nu am spus nimic, pur şi simplu m-am întors, echilibrându-mă pe drum ca să nu cad în autobuzul în mişcare, şi m-am întors la preaiubitul meu scaun din plastic.
Am încercat să mă forţez să mă uit pe geam, străduindu-mă din răsputeri să văd dincolo de aburul de pe sticlă. Eram pe o stradă mai aglomerată acum, ceea ce făcea ca luminile colorate de la semnele fosforescente să sclipească prin stropii de ploaie de pe sticlă. Eram fermecată de frumuseţea pe care o absorbeam din privelişte. Asta era într-o oarecare măsură unul dintre motivele pentru care preferam noaptea în defavoarea orelor luminate ale zilei. Ca din altă lume, am auzit tipul cerând un bilet, deşi vocea lui joasă era aproape înecată de sunetul puternic al motorului.
r.w.e. Am scris pe sticlă cu degetul arătător, privind modul în care culorile luminilor deveneau mai clare prin litere, care erau gravate pe abur. Ce însemna? r.w.e. Poate că erau iniţialele scriitorului?
Pierdută în gânduri, mi-am deschis absentă geanta, intenţionând să scot jurnalul. Poate că iniţiala era explicată altundeva în carte?
Îngheţând în mijlocul procesului, cu jurnalul încă ascuns în geantă, am văzut din colţul ochiului că el se holba. Nu observasem că luase un loc exact în partea opusă fata de mine, rezemându-se de geam, cu picioarele sale lungi aşezate pe scaunul din faţa lui. Era cu faţa la mine. Din toate locurile libere, îl alesese pe acela. Bineînţeles. M-am uitat scurt în partea lui în semn de surprindere, aproape spunându-i să îşi dea picioarele jos de pe scaun într-o încercare de a-l face să stea cu faţa în altă direcţie în loc de a mea. Dar m-am răzgândit. În loc de asta, dintr-un motiv inexplicabil, am lăsat jurnalul, deşi uşor reticentă. Pe cât de tare voiam să caut mai departe prin pagini, nu aveam chef să o fac împreună cu privirea curioasă a străinului. Simţindu-mă stânjenită sub ochii lui, mi-am închis din nou geanta, rezemându-mi capul în mână şi cu faţa spre geam. Nici măcar nu observasem că a început să plouă din nou atunci când am văzut surprinsă stropii uriaşi de ploaie alunecând lent pe sticlă. Abia atunci sunetul puternic mi-a captat atenţia delirantă.
Chiar şi cu ploaia, nu ajuta privitul pe geam ca şi scăpare de privirea lui, întrucât îi puteam vedea reflexia încrezătoare în sticla geamului. Uşor distorsionat din cauza urmelor de la stropi, dar cu siguranţă încă se holba. Haina lui era descheiată, căzând lângă scaun, dezvăluind un tricou alb dedesubt. Avea o pereche de blugi skinny negri – sau poate albaştri, nu îmi puteam da seama din cauza înceţoşării – cu o gaură în genunchiul stâng. De ce se uita la mine?
Înainte ca ochii lui verzi atenţi să realizeze efectul de oglindă pe care îl oferea întunericul de afară, în loc de asta, mi-am mutat ochii spre degetele mele subţiri. Încercând să scap de enervare şi de senzaţia că eram privită, mi-am răsucit inelul argintiu între degete, în timp ce observam cum strălucea lumina puternică pe argintul uzat ce atesta că fusese purtat des.
După câteva minute, m-am uitat puţin într-o parte doar ca să îmi întorc brusc privirea înapoi la mâini. Încă se uita. M-am mişcat emoţionată pe scaun. Ăsta cu siguranţă nu era un comportament normal din partea unui străin. Mi-am contemplat opţiunile, uitându-mă la şofer în oglinda retrovizoare, care se holba monoton la străzile alunecoase. El nu observase în niciun fel atmosfera bizară crescândă dintre cei doi străini ce stăteau în spate. Dacă tipul încerca ceva, aş fi putut ţipa. Era evident că şoferul m-ar auzi, nu-i aşa? Ştiam că oprirea mea se apropia cu fiecare moment ce trecea. Dacă tipul mă urmărea afară din autobuz?
Mi-am strâns geanta mai tare, afundându-mi degetele în material, lăsându-mi ochii încă o dată să alunece în direcţia lui. Nu intenţionasem să o fac, dar în timp ce temerile mele creşteau, speram că îmi imaginasem modul în care ochii lui mă priveau cu o uşoară mirare.
