Fir-ar al naibii.
Vezi, asta era treaba. Dacă aş fi fost măcar pe jumătate la fel de poetică precum geniul ăsta cu afurisitele lui de bucle şi mintea lui afurisita – el, cel care stătea în faţa mea. Ei bine, probabil aş fi putut să-mi menţin mintea rece şi să îi ofer un răspuns al naibii de deştept, care probabil ar fi putut rămâne în istorie şi ar fi fost lăudat naibii până la sfârşitul timpului. Dar, din păcate, nu era cazul.
Ochii lui verzi erau plini până la limita de furie, dincolo de limita surprinderii, după cum mi-am dat seama. Am înghiţit în sec în timp ce am încercat să cred că era într-adevăr el. Nici în cele mai nebuneşti vise nu m-am aşteptat să-l revăd. Era un străin. Străinul înceţoşat dintr-o călătorie cu autobuzul. Altă fiinţă umană pe care viaţa mea o întâlnise scurt. Dar, în acelaşi timp, mintea mea continuă să indice spre adevărul inevitabil. La cum piesele se potriveau prea bine împreună. La cum el era un străin, dar era străinul meu. La cum obiectul acela mic din mâinile mele, care erau albe din cauză că îl ţineau prea ferm, la cum obiectul acela ne lega într-un mod oarecum ciudat.
Minţeam mea păru drogată de scenă ca un basm ce se juca în camera minusculă. Camera lui. Camera lui Harry. S-a simţit ciudat ca măcar să gândesc cuvintele. Ale lui Harry. Dar, în acelaşi timp, m-am simţit amorţită, iar sângele îmi părăsea faţa cu rapiditate din cauza şocului.
Gândurile mele continuau să treacă într-o stare de coşmar în care m-am trezit în colţul camerei. M-am holbat la el şi nu am respirat, făcând paşi în spate până când piciorul meu a lovit marginea patului. Dar, în acelaşi timp, era un vis devenit realitate. Îl găsisem. Îl găsisem pe Harry. Găsisem băiatul cu mintea frumoasă. Îl găsisem.
“Harry?”
Vocea mea se ridică cu o octavă, având un sunet ciudat şi ascuţit, care l-ar fi făcut probabil pe Zayn să moară de râs isteric. Dar nici măcar un singur muşchi din faţa lui încordată nu se schimbă. Nici măcar unul. Masca sculptată de iritare nu a reacţionat în niciun fel cuvântului meu îngrozit, care fusese o încercare tristă de a vorbi. Dar totuşi, cel puţin fusese o încercare.
El a făcut un pas mai aproape. Inima îmi era în gât în timp ce degetele mele ţineau jurnalul mai strâns, ca şi cum era singurul obiect ce îl împiedica să mă atingă. Singurul obiect care l-ar fi păstrat ca anonimul înceţoşat ce ar fi rămas pasiv.
Ochii mei erau fixaţi pe buzele lui pline în timp ce s-au întredeschis îndurerate. Îi puteam vedea pieptul mişcându-se de sus în jos sub tricoul alb găurit în timp ce îi ieşea aer pe gură şi intra în atmosfera electrică dintre noi. Toate se adunau tensiunii insuportabile.
“De unde dracu îmi ştii numele?” Lent. Atât de imposibil de lent. Vocea lui sunând uşor răguşit, dar totuşi cuvintele au inundat camera în mod egal şi le-am putut simţi la fel de uşor precum puteam respira de obicei. Sub suprafaţa fiecărei silabe era frustrare clocotindă. Dar era controlată. Controlată şi dubios de calmă, ceea ce doar înrăutăţea situaţia. Aş fi început să mă panichez dacă ochii lui verzi nu m-ar fi ţinut prizonieră. Privirea aceea păcătos de magică m-a făcut să îngheţ pe loc. Încă puteam simţi marginea patului apăsându-se în gambele mele şi, cu el stând atât de aproape, aveam senzaţia că eram pusă la colţ. Pusă la colţ de el, lângă pat.
“Eu... Eu nu... Eu...”
Parfumul lui era copleşitor. Aroma coloniei lui şi fumul îmi umpleau fiecare simţ şi mă făceau să mă simt mai slabă – dacă măcar era posibil să mă simt mai slabă într-o situaţie ca aceea. Ce urma să spun? Îmi pare rău? Dar îl căutasem. Nu-i aşa? Ce era atât de greşit?
“L-am citit în...”
Mica fărâmă de curaj pe care reuşisem să o adun a fost spulberată de răspunsul lui facial în timp ce am văzut la propriu modul în care ochii lui de smarald au devenit mai întunecaţi, mai reci, mai duri. Cu o nuanţă chiar şi mai profundă de verde. Fiori mi-au acoperit întreg trupul.
“... jurnal. Am citit ca să îl găsesc. Am încercat să... îl găsesc pe Harry.”
Am reuşit să respir din nou şi am mulţumit oricărui Dumnezeu am putut că nu eram complet trează. Eram destul de convinsă de faptul că alcoolul încă îmi afecta sistemul în acel moment, făcându-mă destul de curajoasă încât să vorbesc – sau poate că era stupiditatea.
Ce avea de gând să facă? O parte mică din creierul meu continua să ţipe asta la mine. Aş fi putut să ţip în gura mare de ceva... dar m-aş fi putut face auzită peste muzica înnebunitor de zgomotoasă?
“Deci... Tu eşti Harry?”
