Cu un rânjet jucandu-mi-se pe buze, am ieşit din mica sufragerie după ce l-am bătut pe umăr de mai multe ori. Am oftat. Nu era uşor să fii un geniu comic atunci când eşti beat.
Apartamentul nu era foarte mare – cuprindea sufrageria din care tocmai ieşisem, două dormitoare mai mici, mini-bucătăria şi o baie vai de capul ei. Aşadar, nu te-ai aştepta să mă rătăcesc, dar, pe măsură ce pereţii, podele şi, ei bine, chiar şi tavanul continuau să se învârtă, am sfârşit cumva într-o cameră ce cu siguranţă nu era baia. Nu era nimeni aici, iar ochii mei s-au mutat spre patul de o persoane atrăgător cu un zâmbet. Dacă aş fi putut pur şi simplu să stau aici jos pentru un moment în linişte. Doar o secundă. Închizând cu atenţie uşa în urma mea, am mers pe vârfuri şi m-am aşezat pe marginea patului nefăcut, aşezându-mi capul în mâini în timp ce mi-am ţinut ochii strâns închişi. Îh. Am presupus că asta era dormitorul colegului de apartament al lui Jenny. Persoana nu era acasă, iar eu practic nu ştiam nimic despre colegul de apartament în afară de asta.
Lent, urechile mele au încetat să ţiuie din cauza muzicii tari, iar eu am început să mă simt puţin mai bine. Parfumul de aici în amintea de un amestec de mentă, fum şi ceva plăcut ce nu puteam chiar să indic despre ce era vorba. Am stat în întuneric, sunetul muzicii fiind înfundat de peretele dur de cărămidă. Foarte lent, mi-am revenit în simţiri, capabilă din fericire să gândesc măcar puţin mai clar. Cu atenţie, am început să îmi deschid ochii, holbându-mă în jos la podeaua de lemn şi la balerinii mei negri. Chiar trebuia să îmi cumpăr nişte cizme de iarnă. Un tricou era pe jumătate ascuns sub pat. Era alb, iar eu am studiat găurile din materialul din jurul gulerului până când m-am simţit destul de bine încât să îmi ridic capul şi să mă uit în jurul întregii camere. Haine zăceau împrăştiate peste tot. La fel şi bucăţi mototolite de hârtie. În colţ era o chitară electrică vişinie – cu siguranţă nu arăta noua, dar se potrivea drăguţ aici oarecum. Cu peretele de cărămidă gol unde doar un singur poster cu Pink Floyd era atârnat, locul părea autentic. Nu mi-a plăcut niciodată coperta acelui album; era din albumul întitulat “The Dark Side of the Moon”.
Ochii mei au călătorit în continuare, analizând camera dezordonată ce am concluzionat că aparţinea unui locuitor de sex masculin. În fereastra stătea una dintre acele fonografe din secolul XX la care puteai să pui plăci de vinil. Era chiar şi un teanc mic de astfel de plăci lângă cercevea. Un birou de lucru cu încă un teanc – de data asta cărţi – şi atârnând deasupra biroului era un raft plin de poate zece... ochii mei s-au mărit. Am clipit de câteva ori ca să mă asigur că nu era doar ceva ce mi-am imaginat. Brusc, mintea mea era clară că un cristal, iar eu – uşor neîndemânatică – m-am ridicat de pe locul meu, traversând camera cu doi paşi rapizi.
Erau în jur de 10-15 cărţi mai mici, absolut fiecare dintre ele acoperite de piele. Culoarea se schimba uşor de la carte la carte. Majoritatea aveau o culoare maro familiară, deşi câteva dintre ele erau negre. Am observat că mâna mea îmi acoperea gura în şoc. M-am întors ca să mă uit încă o dată prin cameră. Oare?
Şi acolo, pe peretele opus, era o hârtie lipită de suprafaţa bleumarin, cu cuvintele negre scrise în scrisul pe care îl ştiam foarte bine.
Să ştii că măcar o viaţă
A respirat mai uşor
Pentru că ai trăit tu.
Asta înseamnă că ai reuşit.
- Ralph Waldo Emerson
M-am împiedicat ieşind din cameră şi am intrat în holul mic, de unde mi-am luat cu disperare geanta, scoţând jurnalul. Muzica îmi urlă în urechi, făcându-mă să scâncesc de vreme ce tocmai ce mă obişnuisem cu un nivel mai jos al zgomotelor. În timp ce am închis rapid uşa în urma mea încă o dată în dormitorul întunecos, nu am observat sunetul uşii de la intrarea apartamentul deschizându-se.
Am expirat uşurată în linişte, dar eram departe de a fi calmă în timp ce ochii mei s-au concentrat încă o dată la hârtia de pe perete. Posterul cu Pink Floyd. Chitara. Şi acele afurisite de jurnale. În timp ce am traversat spaţiul mic ca a stau în centrul camerei, ochii mei aruncându-se asupra unor hârtii ce zăceau pe podea, m-am simţit total nelalocul meu. Acel scris mi-a întâlnit privirea peste tot pe unde m-am uitat şi practic nu îmi venea să cred atunci când am observat că unele dintre hârtii erau chiar partituri muzicale. Nu am putut să-mi găsesc aerul în timp ce am ridicat jurnalul ca să mă uit la el. Jurnalul pe care îl găsisem. Oare chiar se putea? Sau înnebunisem în mod oficial? M-am simţit amorţită fiecare centimetru din trupul meu era acoperit de fiori.
Cu degete tremurânde, am dat drumul încă o dată cureluşei din piele, ochii mei călătorind peste cuvinte – de data asta cu precauţie. Nu se putea. Am localizat rapid chiar acel citat, care fusese primul lucru pe care îl citisem în el.
Era exact acelaşi a cel de pe perete. R.w.e. Ralph Waldo Emerson. Se potrivea totul.
Partiturile muzicale. Posterul. Chiar şi dezordinea se asemăna cu jurnalul într-un mod ciudat.
Ochii mei au citit câteva pasaje din nou şi din nou. Absentă, m-am aşezat pe marginea patului, prea consumată de cuvinte, pe care încercam cu disperare să le conectez de deţinătorul acestei camere. M-am simţit ameţită.
Mi-am închis ochii strâns. Colegul de cameră al lui Jenny o vizitase la cafenea. Uitase acest jurnal. Şi acum eu eram naibii în dormitorul lui. M-am ridicat din nou, simţindu-mă neliniştită. Nu mă aşteptasem la asta şi, ceea ce a urmat în continuare era ceva ce nu mi-aş fi putut niciodată imagina, de vreme ce nu am observat când el a intrat în linişte.
