O scânteie de surprindere i-a traversat faţa. A durat jumătate de secundă – dar a fost acolo şi cumva a reuşit să îmi ofere încredere în mine. Era o persoană ascunzându-se în spatele acelei faţade reci. Puteam lăsa cartea din mână şi să îi ofer o privire aspră în schimb odată cu această nouă realizare.
Dacă aş fi putut să scap ochilor lui aş fi profitat de ocazia faptului că îl aveam atât de aproape ca să îi analizez trăsăturile perfecte. Să le studiez cu admiraţie. Modul în care maxilarul lui se încleşta crea linia ascuţită a bărbiei, modul în care forma buzei lui inferioare părea ideală. Aş fi analizat fiecare centimetru din faţa lui zeiască şi m-aş fi asigurat să nu o mai uit niciodată. Nu aş mai fi lăsat-o să redevină doar o imagine înceţoşată.
Spre surprinderea mea, el nu a răspuns imediat întrebării mele îndrăzneţe. Poate că nu se întâmpla des ca oamenii să reuşească într-adevăr să vorbească atunci când se uita în modul ăsta la ei. Să fiu sinceră, nu eram sigură cum de măcar vorbeam de vreme ce, sincer, eram moartă de ruşine. M-am simţit vinovată până în fundul stomacului. În fiecare celulă din corp. Dar cum ar fi putut şti el că în cele din urmă am citit în asta – în jurnalul lui, cu alte intenţii în afară de a-l găsi? Cum ar fi fost cu putinţă să ştie că nu am intenţionat să îl găsesc în fiecare secundă, ca ochii mei au trecut peste pagini? Nu putea. Aşadar era o minciună pe care el nu putea niciodată să dovedească a fi una.
A făcut un pas la o parte şi s-a aşezat degajat pe pat, mişcarea lui neaşteptată reuşind să mă ia complet prin surprindere. M-am făcut să mă holbez pur şi simplu la el pentru un moment, în timp ce stătea aşezat acolo, uitându-se prin cameră gânditor, cu degetele sale creând un triunghi în timp ce vârfurile degetelor lui stăteau aşezate pe buze.
Faptul că nu îl mai aveam deasupra mea a schimbat atmosfera. Acum eu eram cea ce era deasupra lui. Sau pe cât de mult putea fi cineva deasupra unei persoane aşezate care era mai înaltă decât tine. Respirând normal din nou, am ţinut jurnalul moale lângă coapsa mea, simţind prezenţa distantă a valului de oboseală prin corp. Mi-am dat seama că era în jur de unu dimineaţa. Nivelul de adrenalină scădea lent din sistemul meu cu fiecare secundă ce trecea.
Ochii mei s-au aşezat pe faţa lui. De vreme ce ochii lui verzi nu mă mai ţineau pe loc, am putut să-i investighez trăsăturile perfect armonizate. Modul în care acea încruntare dintre sprâncenele lui îmi spunea în tăcere că îl deranja ceva. Şi nu doar faptul ca tocmai ce prinsese o străină în camera lui cu nasul în ceea ce probabil era cea mai privată parte din viaţa lui. Nu, era altceva. Uitasem chiar nevoia mea de a-i netezi trăsăturile tensionate şi zbuciumate, nevoie pe care o simţisem în autobuz. Dar acum în timp ce priveam modul în care umerii lui largi erau lăsaţi într-o manieră de înfrângere, fiecare expiraţie a lui părând un oftat, modul în care renunţase la micul nostru concurs de holbat.
Voiam să îl fac să zâmbească. Să îl fac să uite despre orice era ceea ce îi bântuia mintea frumoasă, orice îi umbrea personalitatea luminoasă din pagini. Persoana de care ajunsese să... îmi pese, din ceea ce am realizat.
Trebuind să îmi feresc privirea, ochii mei s-au îndreptat spre fereastră, la care stătusem cu spatele până acum. Puteam doar să disting frântura unei lumini de culoare roşie – probabil de la semaforul din stradă – am privit cum se reflecta în picăturile de ploaie de pe sticlă şi am realizat că lumina nu era aici. Ochii mei se obişnuiseră cu întunericul, iar lumina roşie aprinsă era suficientă încât să lumineze camera. Amestecându-se cu strălucirea albă de la farul de pe stradă, camera rămânea îmbăiată în lumina înceţoşată, făcând întregul episod să pară chiar şi mai ireal.
“Îmi cer scuze.” Răsuflă, urmat de un oftat în timp ce continuă. “Şi da. Eu sunt Harry.”
Ochii mei nu au părăsit priveliştea superbă a stropilor roşii strălucitori de ploaie pe fereastră, în timp ce vorbele lui au spart tăcerea în bucăţele. Sunetul fu brusc mai fin, mai puţin frustrat, dar încă era clar controlat şi a reuşit să îmi facă inima să se oprească. Îndepărtându-mi lent ochii de pe o privelişte frumoasă spre alta, m-am uitat la el. Ochii lui erau închişi, iar el se întinsese pe pat, ceea ce făcu tricoul lui alb să se întindă peste trunchi. Am putut doar să disting forma muşchilor săi sub material întrucât lumina avea dificultăţi în a-l ajunge acolo pe pat. Picioarele lui încă era plasate pe podea, de vreme ce era mult prea înalt ca să stea întins de-a lungul pe pat, ceea ce însemna ca picioarele îi atârnau peste margine. O mână era sub cap, cealaltă ciupindu-i rădăcina nasului.
M-am aşezat cu grijă pe marginea patului, nu că ar fi fost un act deliberat, totuşi. Dar acele afurisite de cuvinte continuau pur şi simplu să aibă un ecou aproape dureros prin tot corpul meu. Aveau ecou din străfundul inimii şi minţii mele, ca o şoaptă incompletă pentru care îmi deschisesem cândva inima şi îndrăznisem s-o ascult; nu mă lăsa.
“Mă bucur că te-am găsit.”
Cuvintele au scăpat buzelor mele ca o şoaptă. Dar ştiam că le auzise perfect clar, de vreme ce, din colţul ochilor, l-am putut vedea mutându-şi mâna ce îi ţinea rădăcina nasului. Ochii lui s-au deschis între timp şi s-au uitat la mine în timp ce eu mi-am păstrat privirea asupra mâinilor mele şi a obiectului din ele.
Ştiam că acele cuvinte însemnaseră mai mult decât plănuisem eu. Dar nu am putut să mă abţin, gândindu-mă la toate întrebările pe care le aveam pentru el. Citatul cu acele date. Oare ce însemnau? Oare era muzician? Reuşise vreodată să privească filmele ale căror titluri le scrisese? Avea de gând să o facă? Ce părere avea despre ele? Ce căuta în Chicago? Ce s-a întâmplat în Washington DC de îl ţinuse acolo pentru cel puţin peste jumătate de an? Ce. Când. Unde. De ce. Cine.
Singura problemă ce rămânea – ce se formase în peretele masiv de tăcere dintre noi – era următoarea: că, pentru Harry, eu eram doar o străină. O străină dintr-un autobuz. Eram doar o persoană nesemnificativă din şapte miliarde de alţi străini cu care împărţea lumea. O străină care îi citise, fără permisiune, jurnalul. Îi investigase mintea. Dar numai faptul ăsta nu îl implica pe acela că el mă includea în propria lui lume micuţă. De ceva, probabil îi oferea un motiv să mă facă să stau departe, foarte departe.
Dacă aş fi putut doar să citesc ceea ce se întâmpla în spate acelor ochi verzi misterioşi şi frumoşi.
