Blestemul lui Lilith

Prolog

      Lucas era mort.

       Tot ce avea mai de preț se scurgea în sânge și moarte în brațele sale.
  
       Pielea albă și rece îi atingea obrazul, iar ea plângea și plângea și îl strângea mai tare.

       —Nu mă lăsa acum, te implor...

       Și era durere. Și era disperare și urlet și jale și miros de moarte.

        Și erau amândoi, pierduți în dragoste și agonie în timp ce degetele sale îi cuprindeau chipul și îl mângâiau.

        —Lucas, Lucas, Lucas...

         Și era doar numele lui și doar  numele lui. Buzele îi erau crăpate, sângerând. Ochii goi, inima de piatră și trupul fără vlagă, atârnau în neant sub țipetele ei.

         Inima îi sângera mai tare ca rana lui. Sfâșiată,  îl trase mai aproape și îl sărutase și îl sărutase iar și iar și iar și nu mai era nimic de făcut.

        —Nu îmi poți face asta, Lucas, nu mă lăsa așa, îi șopti blând și îi feri părul de pe frunte.

        Nu mai era nimic de făcut. Nu mai era nimic de făcut.  Nu mai era nimic.

        —Am zis să nu mă lași! urlă cu chipul ud de regrete și furie, izbucnind ca o furtună. Am nevoie de tine, la naiba! Deschide ochii! Nu ai voie să mori! Nu ai voie! Nu ai voie, Lucas! Am zis nu! Nu, nu, nu, nu, nu! Nu mă auzi?! De ce nu mă auzi?! Lucas!

          Țipete și urlete și lacrimi, iar în jur trandafirii muriseră.

         —Faceți ceva! Adu-l înapoi! Îl vreau înapoi! Treziți-l pe Lucas! Vă ordon! De ce nu face nimeni nimic?! Idioților! Vă urăsc! Vă blestem! La dracu, muriți cu toții și aduceți-l pe Lucas înapoi! Îl vreau înapoi!

         El era mort și era doar vina ei.