Blestemul lui Lilith

Capitolul 2

       Acei ochi căprui priveau prin mine.

        Inspir, expir, dar simt că aerul nu îmi e de nici un folos. Mă sufoc în timp ce din peisajul sângeriu se înalță, asemeni unui războinic, un bărbat. Se apropie ca un leu de pradă, cu pași măsurați și fără să vreau mă simt ca o gazelă încolțită.

       Pentru o clipă, doar pentru o clipă, am impresia că îmi zâmbește, dar zâmbetul său trece prin mine. El e singura pată, neagră încâlcită în albastru, din peisajul rubiniu. Tunica negricioasă îi este cusută cu fire de aur, iar cămașa albastră îi stă strânsă pe mușchi.

       Se apropie tot mai mult, iar zâmbetul strălucitor îi dispare când dau înapoi un pas.

       Ne privim în ochi, iar un nod mi se depune în gât poate din vina uimirii de pe chipul său aspru sau poate din vina celei care apare în spatele său.

      Albă ca laptele din cap până în picioare, alergând pe coridor spre noi, o fetiță de vârsta lui Dani strigă jucăuș:

       —Haide! și îl prinse de mână, trăgându-l după ea.

       I-am zărit sclipirea de recunoaștere din caramelul irișilor săi când își ciocni umărul de mine, dar odată cu clipirea mea tot peisajul dispare și mă trezesc în bibliotecă, ațintită de priviri ascunse.

      Nici urmă de cei doi în spatele meu, dar a naibii să fiu de nu simt și acum o durere ușoară în umăr și piept! Simt că mă arde trupul, iar prima gură de aer e o eliberare dulce din chin.

      —Lily, draga mea, te simți bine? Ești cam palidă! o aud pe Rina vorbindu-mi.

      —Sunt...

      Nu știu cum sunt. Nu știu ce simt. Stomacul mi-e strâns, iar tâmplele mi se zbat necontrolate sub presiune. Mâna aspră a Rinei îmi mângâie chipul în căutarea unui indiciu și îmi dau seama din îngrijorarea ei că nu arăt prea bine.

       —Mi s-a făcut rău brusc, dar e în regulă. Îmi trece cu o gură de apă, reușesc să îi zâmbesc.

        —Oh, scumpo! se grăbește spre tejghea, făcându-mi semn să o urmez.

       Îmi ocup locul obișnuit de lângă scaunul ei, iar Rina îmi înmânează un pahar cu apă, analizându-mă încontinuare.
Nu are mai mult de patruzeci de ani,  cu doar zece ani mai mare ca mine și cu toate astea niciodată nu m-a lăsat să îi vorbesc altfel decât ca unei surori. Ne-am regăsit ca două suflete răpuse de moartea partenerului, rămase cu câte un copil, respectiv Dani al meu și Nicolas al Rinei. Suntem cele mai bune prietene, iar micuții noștri sunt la rândul lor prieteni foarte buni. Suntem o familie.

       —Tu cum ești? o întreb în timp ce dau paharul de apă pe gât.

       Privirea i se schimbă, dar afișează un zâmbet dulce, specific ei.

       —Extraordinar, mă simt extraordinar.

      Mă întreb dacă a văzut și ea, dacă măcar a simțit că ceva e în neregulă.

       Sunt pe cale să o chestionez când o briză ușoară îmi zboară niște șuvițe, iar capul mi se învârte automat.

      În toată splendoarea lui, așezându-și cravata neagră, Andrew Kort își face simțită prezența din plin. Mirosul său de țigări și lemn îmi fac sângele să fiarbă odată ce intră în bibliotecă . Deodată toată întâmplarea de dinainte se evaporă.

     Își răsfiră degetele subțiri prin părul blond, iar ochii săi verzi scrutează încăperea. Se apropie de tejghea și îmi zâmbește, oferindu-i un sărut fugitiv Rinei care se îmbujorează slab, dar surâde.

       —Domnule profesor, bine ați venit la noi!

      Mă gândesc serios dacă să mă arunc într-un râu, altfel nu aș reuși să îmi revin. Stomacul mi se agită, iar inima mai are puțin și îmi iese din piept, dar Andrew se preface că nu îmi observă roșeața.

      —Bună-dimineața, domnule Kort. îmi dreg glasul și mă ridic, întinzându-i mâna cu un zâmbet.

      —Oh, Lilith, ce plăcere. Nu ne-am văzut de la ședința cu părinții. își lipește buzele de încheietura mea, privindu-mă în același timp.

      —Ard, la naiba! iar când îmi dau seama că am gândit cu voce tare îmi lipesc o palmă de gură.

     Rina se îneacă cu propria cafea și își face de lucru departe de noi. O blestem în gând și ies de după tejghea la îndemnul lui, dorindu-mi să mă înghită pământul de rușine ce îmi e. Îl urmez ca o școlăriță pregătită de o mustrare bună, dar brusc îmi dau seama că sunt o femeie în toată regula și pot spune și face ce vreau, când îmi doresc și cum îmi place.

      —Ascultă, dacă te-a deranjat cumva că am scos acea prostie pe gură, îmi pare rău! Al naibii, ești toarte sexy, Andrew. îi spun odată ce ajungem într-un separeu din bibliotecă unde cărțile ne înconjoară și suntem feriți de privirile curioase.

      —Lilith, calmează-te, surâde el, dezbrăcându-și sacoul, și eu cred că ești atrăgătoare.

      —Iar dacă o să mă judeci pentru că sunt femeie și simt unele...stai, ce? mă opresc din turuit și mă uit la el uimită.

      Uitasem și pentru ce am venit. Am uitat până și cum mă cheamă. Brusc, degetele mă furnică de dorul pensulei și aș fi vrut să pictez în nuanțe de galben și roz, să mă arunc în culori vii și vesele.

       Eram atrasă de un bărbat superb, iar asta îmi arăta că încă simt, că încă sunt femeie, iar faptul că mă găsește atrăgătoare mă face să mă simt puternică.

      —Ești frumoasă, Lilith, iar degetele sale îmi dau la o parte o șuviță rebelă de pe frunte.

      —Oh! am reușit să îngăim, înghițind în sec. Mulțumesc! Doamne, ce prostie! M-am emoționat ca o adolescentă! Iartă-mă...

      —E în regulă, ești drăguță așa.

      Rina apare la fix cu un braț de cărți și le așează pe masa de lucru, având un rânjet tâmp pe față. Parcă îmi mai revin puțin și încerc să îmi astâmpăr fluturii din stomac când mă invită să îi țin companie. Are de scris o lucrare despre perioadele interbelice pentru nu știu ce concurs.

       Așa că l-am asistat în timp ce eu îmi scosesem agenda și luasem pe rând fiecare carte la analizat. Rina știa ce lucrări să îmi aleagă, dar din obișnuință le pregăteam în agendă câte o pagină specială pentru păreri și însemne, recenzii. Nici nu am simțit când au trecut trei ore, iar ceasul îmi arătă că în zece minute trebuia să merg la croitoreasă să îmi iau perdelele de la scurtat.

       —A sosit timpul să mă retrag, îi spun răgușită. A fost foarte drăguț din partea ta să mă lași lângă tine.

       Sunt mult mai sigură pe mine când el îmi ia mâna și o sărută ușor, amuzamentul dansându-i în ochi.

       —Crede-mă, e o plăcere să te văd de fiecare dată. Mă întrebam dacă ai putea să îmi mai arăți câteva tablouri de ale tale zilele acestea? Redecorez, iar celelalte picturi de la tine au fost revendicate de mama, chicotește și se ridică odată cu mine.

      —Desigur, ce zici de mâine? Îl duc pe Dani la școală și te primesc cu mare drag.

      —Așa rămâne, nu am ore mâine. E perfect. O zi bună, Lilith, iar eu aproape mă topesc când îmi pronunță numele.

      —O zi bună și ție, Andrew.

       Primul lucru pe care îl fac când urc în mașină este să deschid agenda și să schițez cu un pix ce îmi dictează vocea.

      Linii, puncte, linii îngroșate, aspre, iar gândurile îmi zboară la acel bărbat masiv, născut din sânge.

      Viziuni, viziuni, viziuni.

      Scap pixul cu un țipăt și nu știu ce mă îngrozește mai tare. Faptul că o desenasem pe fetița în alb sau faptul că fetița aceea eram eu.