Blestemul lui Lilith

Capitolul 1

   
       Ea era focul, iar acum el era cenușa.

       Câteodată pictez în albastru. Câteodată pictez în nuanțe vii. Câteodată pur și simplu simt nevoia de alb și negru sau griuri mohorâte.

      Simt durere. Simt emoție. Simt extaz sau simt tristețe.

       Astăzi simt că mă înec în nuanțe sângerii și furioase. De ce? Nu am un motiv anume. Abia mă trezisem, dar nici măcar spălatul pe față nu mai era o grijă odată ce inspirația, acea voce nesăbuită din cap, îmi ordona să mă arunc în valurile culorilor.

      Trasez ultima linie, de un roșu intens și strălucitor. Când mă retrag, mușcând din capătul pensulei, sunt mulțumită de rezultat.

      Inspirația îmi șoptise atentă detaliile.

      Cu un oftat de satisfacție, mă ridic de pe covor și îmi dezmorțesc picioarele. Ochii îmi zboară spre ceasul de pe perete, las un murmur apreciativ să-mi scape când limba arată ora 06:50. Mă afundasem în muncă de trei ore deja.

       În cincizeci de minute urma să îl duc pe Dani la școală, iar în șaizeci urma să ajung la bibliotecă. Am multe cărți de împrumutat, iar Rina, bibliotecara, e o scumpă și mereu mă lasă să iau una în plus. Poate e din cauză că am terminat o Academie militară și îi aduc aminte de răposatul soț sau poate pentru că Dani mereu își face timp să o viziteze și să îi citească lucrările lui. Oricum ar fi, Rina e o bună prietenă.

       Închid ochii doar câteva clipe, simțind impactul de energie când razele soarelui și mirosul de flori pătrund prin fereastra ce o deschid. E rouă, iar aerul e umed și răcoros. Curtea casei strălucește de viață în culorile vii ale petuniilor, panseluțelor și ale crinilor. Copacii își ridică crengile pline de flori spre cer, iar păsărelele se ivesc de printre frunze, scuturându-și codițele albastre. Simt, aud, privesc cum cântă atât de vesele și melodios, gata de o nouă zi.

      Inspirată de ele încep să fredonez primele acorduri ale melodiei I feel good ale lui James Brown. Îmi scutur șoldurile în oglinda dulapului, apoi pe ritmurile piesei mă duc în baie și îmi continui rutina, pregătită să înfrunt orice provocare îmi aduce ziua de luni.

      Fac patul, strâng pensulele, le spăl, curăț biroul de schițe și îmi așez pe pat hainele cu care mă îmbrac azi. Oh, da! Mă simt cu adevărat bine! Ies pe ușă, pășind desculță pe parchetul din mahon și cobor la bucătărie, dând drumul la radio. Aprind rapid aragazul și încing tava, iar un Dani somnoros apare pe scări, zâmbind drăgăstos. Îmi face cu ochiul, apoi dispare sus la loc, iar până nu simt un fior rece atingându-mi abdomenul, nu îmi dau seama că halatul se descheiase și eram expusă în lenjeria mea neagră.

       Râd, încheind halatul strâns, apoi jonglez cu ouăle, le sparg și le pun în tigaie, având grijă să umplu și prăjitorul.

      Mă uit la telefon și zâmbesc mulțumită când citesc 07:10. O zi de luni începută perfect și am timp să ajung în cele două locuri din fruntea listei.

      —Bună dimineața, mamă! surâde puiul meu, coborând la parter zece minute mai târziu, îmbrăcat și aranjat.

      —Ai de gând să cucerești o fată azi? îl întreb, ridicând o sprânceană când îi simt parfumul. 'Neața și ție, campionule!

      Îl sărut pe frunte și prind la timp pâinea cu o mână, sub privirea lui apreciativă. După 15 ani asta încă îl uimește. Îmi iubesc fiul!

      —Azi e ziua Delenei și vreau să arăt bine! Mă gândeam că poate mă ajuți cumva și o chemi pe mama ei diseară aici, să vină cu ea, iar roșeața din obrajii lui îmi face inima să tresalte.

      Puiul meu e îndrăgostit pentru prima dată. O văd atât de clar încât lacrimi îmi apar în colțul ochilor. Nu îmi vine să cred cât de repede a crescut...

      —Desigur, Dani, șoptesc răgușit și îi așez pâinea în farfurie, iar mai apoi oul.

      Ne mâncăm micul dejun râzând de meciul difuzat ieri seară, iar când observ că mai avem zece minute și trebuie să plecăm, mă ridic de la masă și iau farfuriile, spălându-le rapid.
   
       Dani e fugit deja sus să își ia lucrurile, iar eu îl ajung din urmă și intru în dormitor, îmbrăcându-mă. Îmi trec peria prin părul brunet de câteva ori, apoi îl prind într-un coc lejer. Îmi pun cerceii și aștern un strat de mascara. Dau câteva pufuri de parfum și îmi apuc geanta, ieșind din cameră în același timp cu prințul meu.

       Dani o ia înainte, iar eu apuc cheile mașinii de pe suportul din hol, încălțându-mi adidașii negri. Urcăm în mașină ,, cât ai zice: pește " și pornim spre școală. Nu e un drum lung, durează în jur de trei minute cu mașina, iar biblioteca e la cinci minute distanță de instituție. O să fie bine.

      O să fie bine. O să fie bine.

      O să fie bine. O să fie bine.

      O să fie bine. O să fie bine.

      O să fie bine. O să fie bine.

       Iar vocile își continuă refrenul, în timp ce totul se derulează repede sub privirea mea. Nici nu îmi dau seama când ajung la bibliotecă și timpul pare că a încetinit.

       Pășesc pe ușă, atentă să nu fac zgomote prea mari, auzind murmurele cititorilor matinali și fideli. Încremenesc, dar nu sunt sigură de ce. E ca și cum m-aș fi oprit în loc odată cu timpul. Sunt doar o umbră, nimic important, stând pe hol, nevăzându-mă nimeni. Oamenii trec pe lângă mine ca și cum nici nu aș fi. Nu se ciocnesc de mine, de parcă ar simți că ceva, că eu, stau acolo, în picioare, fără să mișc un deget, fără să respir. Nu am aer. Nu am nimic.

       Câteodată mă întreb dacă sunt în regulă. Câteodată mă întreb dacă sunt suficient de bună. Câteodată mă întreb dacă fiul meu are tot ce își dorește, iar câteodată mă întreb: de ce eu?.

      De data asta mă întreb: de ce văd toată biblioteca în nuanțe de roșu?