SuperBiBi

Prinsă la mijloc

Sper să fie bine. Te rog, Doamne, să fie bine. De ce naiba le-am lăsat să meargă singure? Sunt taur, ar trebui să fiu încăpăţânată, dar noo, eu cedez în faţa "agenților, securiştilor" sau however. Tocmai le-am lăsat lipsite de magie sau puteri într-o misiune sinucigaşă. Ce fel de prietenă super erou ar face asta? Eu, logic. De fapt ilogic, pentru că nu ar trebui să fac asta. Totuşi logic ţinând cont că e vorba despre vrăji-ciudata super erou - eu. În fine, nici eu nu mai ştiu ce zic. Dar un lucru e cert, nu vor merge singure. Indiferent dacă se vor supăra pe mine, merg după ele. Văd eu cum scap de antrenament.

Bibi tocmai intrase în sala de sport, unde toată echipa o aştepta. Căpitanul echipei M.E. Domnul antrenor se afla în mijlocul cercului pe care îl formaseră fetele, toate îmbrăcate în echipament alb cu numerele mari, roşii, inscripţionate pe tricouri. Era o linişte cumplită. Toate coechipierele lui Bibi aveau capul plecat şi împingeau monoton mingea de la una la alta pe podeaua lustruită. Involuntar, Bibi număra capetele prezente în sală. Număra şi mereu îi dădea cu unul în minus, cu unul mai puţin decât ar fi trebuit să fie. Apoi a realizat că trecuseră mai mult de 20 de secunde şi nu auzise încă niciun:"Ia uite cine s-a deranjat să vină", ceea ce în ultima vreme era destul de greu de evitat.

- Bună seara. *Bibi*

Nimeni nu îi răspundea. Fetele continuau să paseze mingea uşor, iar domnul antrenor se uita în gol.

- Bună seara! *repetă Bibi, mai tare de data aceasta*

- Te-am auzit de prima dată. *A.P*

- Atunci mă bucur că toată lumea s-a deranjat să îmi răspundă. *Bibi*

- Mda... *fetele*

- Ce se întâmplă aici? De ce sunteţi toate ca şi moarte şi unde e Pufi? *Bibi*

- Pufi a... a plecat, Bibi, a părăsit echipa. *Catinca*

- POFTIM?! Cum?! De ce?!*Bibi*

- Da. Era sătulă de lipsa căpitanului la antrenamente. Era sătulă de nepăsarea ta. Pufi chiar a ţinut la tine, chiar foarte mult, dar ţie nu ţi-a păsat. Mă mir că ţi-a păsat îndeajuns de mult încât să te prezinți astăzi aici. *Catinca*

- Crezi că nu îmi pasă? Chiar asta ai ajuns să crezi tu despre mine, că nu îmi pasă? *Bibi*

- Asta dovedeşte comportamentul tău. *Catinca*

- Dacă tot nu mă mai vreţi în echipă, de ce nu mă daţi afară? Sau ce aşteptaţi, să renunţ singură? Bine, aţi reuşit. Am plecat. *Bibi, întorcându-se cu spatele şi părăsind sala arzând de nervi şi de durere*

A renunţat din cauza mea. Numai din cauza mea. Dar nu. Nu. Nu. Nu. Nu pot să o fac să se întoarcă decât spunându-i cine sunt eu şi nu... nu pot face asta. Ar fi o promisiune pe care aş încălca-o. Pufi, iartă-mă. Ştiu cât înseamnă baschetul pentru tine. Dar momentan am 3 vieţi de salvat şi o misiune sinucigaşă de oprit. Aşa ca sportul vieţii noastre va trebui să mai aştepte.

Ce maşină? Mai avea timp să închirieze o maşină? Hmm, noroc cu puterile de super erou. Era nervoasă. Iar nervii îi provocau o durere acută. A ales lumea supranaturală în care trăia în detrimentul celei normale de baschetbalistă. A ales cu mintea, nu cu inima, pentru că dacă ar fi ales cu inima, probabil putea să îşi ia adio de la ocazia de a le mai vedea vreodată pe Eva, Oana şi Antonia.

Era aproape de sediul TrioMalefic şi îi suna telefonul. Pentru o secundă se gândea ce avea să le zică fetelor, pentru că bănuia că ele o sună. Răspunde.

- Bibi, unde eşti? *George*

- Ă, George, bună. La antrenament, de ce? *Bibi, cu vocea subţiată - evident nu putea să mintă mai prost de atât -*

- Da, nu prea cred. *George*

- Cum adică nu prea crezi? *Bibi*

- Dispozitivul de urmărire pe care ţi l-a ataşat Oana spune altceva. *George*

- Mi-aţi pus un dispozitiv de urmărire?! *Bibi*

- Bănuiam că nu o să rămâi la antrenament. *George*

- Şi tu ce rol ai? De baby-sitter? N-am nevoie, mulţumesc. *Bibi*

- Bibi, du-te înapoi la sala de sport. Eşti în pericol la TrioMalefic. *George*

- Şi dacă nu mă duc înapoi ce? *Bibi, închizând telefonul*

Deja devenise un clişeu pentru Bibi să le închidă oamenilor telefonul în nas. Nimeni nu avea încredere în ea. Ori era secretul imposibil de aflat, ori cristalul care trebuia protejat cu orice preţ. Şi problema era că ea nu vroia să fie nici una din aceste variante. Vroia să i se dea dreptul de a lua decizii pe cont propriu. În clipa de faţă desigur, nu o mai interesa nimic. Se baza pe principiul că atâta timp cât toată lumea e în viaţă, cu toate mâinile şi cu toate picioarele, totul va fi ok. Cu gândirea asta a intrat în sediul TrioMalefic.

@În @Sediul @TrioMalefic

- Şi acum pe unde o luăm? *Eva*

- La stânga, apoi trebuie să fie o scară care să ne ducă spre aerisire. *Oana*

- De unde atâta certitudine? *Antonia*

- Am făcut cercetări. Nu toate am venit aici cu o shaorma şi şerveţele cu urşi panda. *Oana*

- De fapt, ba da. *Eva*

- Shhht, se aude ceva. *Oana*

- Repede, după peretele ăla, e o uşă. *Antonia*

Oana a apăsat pe mâner. Secunda următoare a simţit o mână care îi acoperea gura şi o înţepătură în spate. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa şi odată cu ea şi Eva şi Antonia.

Acesta a fost capitolul 12. Sper că v-a plăcut. Aştept comentarii şi păreri, chiar sunt curioasă ce credeţi. Vă pup şi vă îmbrăţişez. Ne revedem în capitolul următor. ❤