𝐅𝐢𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐀𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧ț𝐢 | 𝐑𝐨𝐦𝐚𝐧𝐜𝐞 | 𝐃𝐫𝐚𝐦ă | 𝐓𝐫𝐚𝐠𝐞𝐝𝐢𝐞
WANG SIXING - Casanovaul liceului Jianqiuguang și moștenitorul celui mai mare grup corporatist din China, Grupul Wang, poreclit și „Regele Stea Moartă" pentru obic...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ochii săi mă privesc iscoditori și-mi zâmbește șarmant, în timp ce stă cu coatele sprijinite de banca mea. Prin mintea mea revine „autobiografia” sa dezordonată și stupidă, pe care a prezentat-o acum o oră, neluându-și vreun pic ochii de pe mine.
S-a prezentat în fața întregii clase sub numele de Guang JinChen, spunând că are optsprezece ani și provine din Hangzhou, Zhejiang. Și, desigur, ne-a înșirat motivul pentru care s-a mutat aici, specificând faptul că locuiește doar cu tatăl său, pe lângă asta dând detalii neinteresante și flirtând din secundă în secundă, mereu aruncându-mi câte o privire, iar la sfârșit, făcând aluzia comparării mele cu Monalisa, doar din cauza culorii părului castaniu. Dar fără să dea vreun nume sau să indice pe careva. Oricum, a fost extrem de jenant.
Și asta e tot ce-mi amintesc din ce-a spus, pentru că m-a pierdut la partea aia.
Probabil este unul dintre tipii ăia, care atunci când ajung la un liceu nou, flirtează cu fiecare fată care le apare în cale până ajung într-o relație. Dar el abia dacă s-a dezlipit cu privirea de mine, d-apoi să deschidă gura, ceea ce este enervant.
— Scuză-mă, dar ai putea să te întorci? îl rog, sătulă până peste cap de holbatul său excesiv.
— Nu, îmi răspunde scurt.
— Atunci ai putea să te duci la cantină...
— Nicio șansă, mă întrerupe, ridicându-și cu nonșalanță indexul în aer, fără să-mi audă continuarea.
— Voiam doar să te rog să-mi iei pâine dulce.
Ca să pot să mă strecor afară din clasă.
— Oh, atunci mă duc, spune, și se ridică imediat de pe scaun, croindu-și drum printre șirurile de bănci și grăbindu-se să iasă din clasă.
Mă ridic și eu, luându-mi un caiet, câteva coli goale și un pix, și îi urmez drumul până la ușă, asigurându-mă încă din prag dacă e vreo urmă de el. Liber. Ies din clasă și mă duc în partea opusă cantinei, către scările ce duc pe acoperiș. Traversez holul, fac stânga și, imediat după colț, dau de ușa ce duce la scări.
După ce mă conving că nu mă vede nimeni, o deschid, strecurându-mă repede prin crăpătură, și o închid, urcând scările două câte două. Ies pe acoperiș, iar adierea vântului îmi trece prin păr, legănând vârfurile răzvrătite prin aer. Marginea fustei roșii, cadrilate este, de asemenea, și ea fluturată lin în bătaia vântului, lăsând aerul răcoros să intre pe sub ea.
Apropii ușa metalică și înaintez, așezându-mă pe jos, în mijlocul planului acoperișului. Îmi întind picioarele și îmi pun pe genunchi caietul, aranjând foile deasupra lui. Pregătesc pixul, ținându-l între degete și încep în a așterne cuvintele pe foaie. Un eseu de patru pagini, hă? Pot s-o fac.
