Double G

Capitolul XI

Cand m-am trezit, am vazut doar un tavan alb ce parea imens. Lumina era slaba si venea de la un neon alb, care parea ca se chinuie sa reziste cat mai mult. Auzeam in jurul meu suspine infundate si soapte mici, semn ca linistea era importanta. Deodata ceva distruge tacerea perfecta, iar eu incerc sa imi deschid ochii mai mult si caut cu privirea obiectul care bipaia groaznic. Atunci am observat toate aparatele la care eram conectata.

-S-a trezit! a spus cineva cu voce tare, dar nu reuseam sa ii atribui vocii si un chip, asa ca am incercat sa ma ridic, ca sa pot vedea cine era langa mine.

-Te ajut eu, ai grija, sa nu ametesti!

O voce barbateasca, puternica, ma tinea acum strans de ambele brate si ma ajuta sa ma asez cat mai comod si destul de sus, incat sa pot sa ii vad pe toti. Am incercat sa vorbesc, dar am reusit doar sa scot niste soapte stinse:

-Multumesc mult, domnule…?

Era un barbat inalt, imbracat intr-un halat alb, care se uita la mine prin lentilele ochelarilor grosi ce ii purta pe nas. Parea destul de batran, dar nu il cunosteam…

-Sunt doctorul tau, Alexandra. Ai lesinat, iar mama ta a chemat salvarea si ai fost adusa de urgenta la spital, unde ti-am administrat cateva perfuzii si te-am conectat la aparate, fiindu-ne frica ca inima ta va ceda.

-Cat am dormit? Intreb eu ametita si uimita, in acelasi timp, de ceea ce imi spunea doctorul. Chiar asa de rau eram?

-6 ore, scumpa mea. Este trecut de miezul noptii. Cum te mai simti?

Mama se uita cu lacrimi in ochi la mine, asteptand sa ii raspund la intrebare, insa eu nu vroiam sa o vad. Este vina ei, mereu a fost. De ce ne mutam? Tocmai acum, de ce acum ?... Mi-am adunat toata forta de care dispuneam in acel moment si i-am raspuns scurt, fara nicio emotie in glas:

-Sunt bine. Cand pot sa plec?

Doctorul se uita ciudat la mine, ca si cum intrebarea mea l-ar fi deranjat oarecum, dar mi-a raspuns frumos, totusi:

-Mama ta vrea sa plecati peste cateva ore, direct la aeroport. Trebuie sa prindeti avionul.

-Si bagajele mele?! Intreb foarte confuza.

-Ti-a facut bunica bagajul, nu o sa luam foarte multe lucruri, pentru ca vor fi aduse acolo de o masina care a inchiriat-o tatal tau.

Am refuzat sa mai scot vreun cuvant la raspunsul mamei mele si m-am lasat in jos, pe perna moale, inchizand ochii. Ma intreb de ce mi se intampla asta, de ce trebuie sa am numai necazuri, unul dupa altul? De ce? De ce nu conteaza absolut deloc ceea ce vreau eu?

Am inchis ochii si mi-am imaginat o lume frumoasa, unde totul este asa cum imi doresc eu. Era o lume  care arata la fel ca aceasta in care traiesc acum, doar ca eram fericita si imi gasisem dragostea, nu mai eram atat de trista. Pacat ca nu stiu cine era sufletul meu pereche… Nu stiu nici macar cum ar trebui sa imi imaginez persoana care ma iubeste. Nu stiu ce forma sa ii dau, cum sa arate.

Ramanand cu gandurile mele, am adormit, dar nu a fost un somn odihnitor, ci unul fara vise, care m-a tulburat in loc sa ma linisteasca. M-am trezit cand cineva ma luase de mana si incerca sa ma faca sa ma ridic. Am deschis ochii suparata, vazand-o in fata mea pe mama, care se chinuia sa ma trezeasca, se pare ca era o urgenta.

-Imbraca-te cu astea si hai sa mergem, ne asteapta un taxi in fata spitalului.

Aratand spre hainele de pe marginea patului, a iesit si m-a lasat singura in rezerva mica, sa ma schimb in liniste. Am observant ca nu mai eram conectata la niciun aparat, iar perfuziile imi erau scoase din mana. Mai trebuia doar sa chem o asistenta sa ma scape si de branula, in rest totul era perfect, se ocupasera de tot.