Mă întreb, într-un tablou,
la ce ne uităm din prima?
La un cer albastru, la o lună plină,
la o iarbă deasă, la un arbore tânăr?
Mă întreb mereu și nu-nțeleg deloc
cum de oare oamenii, pot să stea pe loc?
Cum pot să nu-și spună cât e de frumos
când culoarea vie le dă un folos?
Cum pot să privească-n jos cu nepăsare,
Când zic că tristețea este cea mai mare?
De ce nu se uită atent în jurul lor,
să-i privească în ochi pe toți semenii lor?
De ce își aprind ultima țigară,
și își sorb mâhniți cafeaua amară?
Își poartă cu doliu clipe de extaz,
și se consolează cu-n ultim răgaz.
Se cred mari, puternici, sunt teferi, rebeli,
dar se simt haotici, speriați, stingheri.
Rătăcesc orașe în lung și în lat,
Ratând, orbi, lumina, visând la păcat.
Vă rog, un moment mai vreau
să întreb ca la început:
La ce ne uităm din prima?
Viață scurtă, noi dăm vina.
CITEȘTI
Ecoul Unor Voci Sugrumate pe Fundal Negru
Poetry„Oamenii caută fericirea cum caută sângele inima. Când nu mai curge sânge în inimă, omul se usucă, spune tata." ━ Aglaja Veteranyi, „De ce fierbe copilul în mămăligă" ______________________________________________ ~ Toate drepturile rezervate, 2019...