Glasul copiilor încă îmi răsună în minte. Îmi aduc aminte de copilărie, de serile când ne obligau sa dormim, dar după ce plecau asistentele, lumea era a noastră
Ne stângeam în cerc toţi, ne luam de mână, şi începeam să ne rugăm.
" Doamne, îţi mulţumim pentru soarele care răsare în fiecare dimineaţă la geamul nostru murdar, îţi mulţumim pentru bucăţica aceea mică de pâine care ne-o dai, chiar dacă e odata pe zi şi îţi mulţumim ca ne-ai adus împreuna aici, formând o familie "
Făceam această rugăciune în fiecare seară, iar abia apoi ne puneam în pat, aşteptând să apară următorul rasărit de soare. El era singurul care ne mai încălzea sufletele reci şi fara de speranţă.
Chuck a fost mereu ca un frate pentru mine.Oricât de amărât am fost, şi-a împărţit veselia cu mine, fără nici-o grijă, iar asta l-a făcut o persoana specială .
Am trăit in acel orfelinat mulţi ani, de când părinţii mei au murit de o boală incurabilă la inimă când eu aveam doar 3 ani. Am crescut printre copii săraci şi fără părinţi, dar care aveau o inimă de aur.
Cu trecerea aniilor , am început să ma simt din ce in ce mai rău, dar nimanui nu îi păsa, inafară de Chuck, care a stat in fiecare zi la patul meu, iar seara, când se dădea stingerea, se furişa la patul meu doar ca să-mi citească câte o poveste.
Ascultam mereu poveştiile lui,şi simţeam că fac parte din ele. Erau poveşti cu prinţi, si domniţe frumoase, cu oameni bogaţi si palate maestoase,şi aşa adormeam cu zâmbetul pe buze în fiecare seară ,până când boala a ajung la stagiul final, când eu nu mai aveam şansă de scăpare.
În loc de râsetele copiilor, auzeam jale,plânsete si rugăciuni. Deja erau toţi mari. Împlinisem 18 ani,la fel şi Chuck.
Chiar si fiind pe moarte, el m-a întâmpinat cu zâmbetul sâu cald. Mi-a impreunat mâinile si mi-a spus: Roagâ-te. Aşa îţi vei gâsi calea.
Am inchis ochii pentru o secundă, iar apoi m-am trezit alt om.
