- Și să te lăsăm singur ?! Niciodata ! Hai urcă !
Am urcat în mașină ...
- Și , ați descoperit unde suntem ?!
- Da ! Suntem în Chicago !
- Ce ?!
- Da .. 4 zile depărtare de Los Angeles ..
- Okei .. deci am mers 4 zile ?!
- Nu .. 1 zi jumate . Probabil am luat-o pe un drum mai scurt .
- Bine ..
Am mai mers ceva timp și am oprit la o benzinărie ..
Când am coborât băieţii au mers înauntru să-şi cumpere nişte dulciuri. Vroiam să merg şi eu dar nu mai aveam bani. Toţi banii care mi i-a dat omul acela care se presupune să-mi fie tată i-am donat...
Ei m-au pus pe mine să bag benzină până vin ei.
Mă tot găndeam la acel loc. Acela trebuie să fie Chuck. Nu îl pot lăsa acolo, dar nu ştiu cum să mă întorc. Probabil că Brandon avea permis de conducere dar eu nu sunt el, sunt eu !
Băieţii s-au întorc cu braţele pline şi le-au aruncat toate în maşină.
- Hai Brandon, urcă !
- Acum.
Am urcat în maşină şi tot mă gândeam cum aş putea face să mă întorc. Nu vreau sa fie prea târziu şi să nu-l mai găsesc acolo.
După vreo 2 minute de gândire am spus:
- Of la dracu !
- Ce ai păţit băi?
- Mi-am uitat telefonul !
- Unde să ţi-l uiţi?
- V-am spus că am avut ceva de rezolvat. L-am uitat intr-un loc. Putem să ne întoarcem după el
- Frate, ţi-ai pierdut zeci de telefoane smechere până acum,si nu ţi-a păsat. De ce acum?
- Ăsta e un cadou special. Vă rog.
Băieţii s-au uitat urât la mine şi au întors maşina. Am pornit spre Chicago, locul unde mi-am regăsit viaţa, unde m-am reîntâlnit cu amintirile.
Le-am spus băieţiilor să mă lase în locul în care m-au aşteptat atunci şi că vin repede înapoi.
Am plecat in fugă spre orfelinat. Am intrat în camera noastră, dar era goală. Nu era nimeni şi de data aceasta era mizerie în cameră. Parcă se daduse o luptă aici.
Am făcut paşi mici spre mijlocul încăperii, inima bătându-mi iar trupul trmurându-mi de emoţie, de frică de bucurie. Unde e Chuck?
Se pare că nu era nicaieri, dar am decis să îl aştept. Sunt sigur că băieţii mă vor aştepta. Nu ar pleca fără mine.
Am aranjat patul acela dezordonat şi m-am asezat pe el, aşteptând.
Au trecut 10 minute, 40 de minute, 1 ora jumatate si tot pustiu era locul, chiar şi cu prezenţa mea, tot simteam pustietatea care se afişa aici. Un suflet rătăcit si pustiit a trăit aici, singur.... fără mine.
Dupa 2 ore de aşteptat, clanţa uşii începuse să scârţâie în semn că intră cineva. Era chiar el. Atât de pricăjit, hainele de pe el îi erau mici. Erau aceleaşi haine care le avea când statea pe patul meu de moarte, dar nu mai avea acelaşi zâmbet. Părul îi crescuse, barbă avea şi era ca un schelet de slab.
Mi-au dat lacrimile când l-am văzut şi am sărit pe el şi l-am îmbrăţişat.
Nu a spus nimic, doar simteam cum îi bătea inima foarte tare, ori de spaimă ori de emoţie. La un moment dat mă dă la o parte şi-mi spune:
- Cine eşti tu şi ce cauţi aici?
- Sunt un prieten
- Dar nu te cunosc.
M-am uitat cu ochii îndureraţi la el....
- Mă vei cunaşte. Mă numesc Brandon Hamilton
- Eu sunt Chuck
- Doar Chuck? Nu ai nume de familie?
- Am crescut fără părinţi aici în acest orfelinat.
Abea mă stăpâneam să nu îi spun cine sunt şi ce simt acum. Vroiam să urlu, să ţip " FRATE, SUNT EU, TE-AM REGĂSIT", dar nu puteam. Aş fii făcut-o, dar doar pentru el eu sunt încă în viaţă. Poate soarta nu a vrut să ne despartă. Nu pot să îl las aici. În nici-un caz nu va locui aici în continuare.
- Ştiu multe despre tine. De aceea sunt aici.
- De unde şti tu despre mine?
- Jack.
- Să nu îndrăzneşti să-i pomeneşti numele !
- Îl cunoşti nu e aşa?
- L-am cunoscut ! spuse el oftănd.
- De ce spui asta la trecut?
- A decedat acum 7 luni, iar odată cu pierderea lui şi acest loc şi-a pierdut culoarea şi veselia.
- Ce vrei să spui?
- Restul copiilor care aveau deja 18 ani puteau să muncească să se întreţină, alţii au fost adoptaţi. Aşa au plecat toţi, si neavând copii în orfelinat l-au inchis.
- Dar tu?
- Eu nu am vrut să plec.
-Tot nu înţeleg.
- Nici nu ştiu de ce îţi spun ţie toate astea.
- Vreau să ştiu, te rog.
- Nu am vrut să plec din cauza lui.
- Jack?
- Da. Nu puteam părăsi amintirea lui. Acesta este singurul loc care îmi aduce aminte de el. Dacă aş merge într-un parc în care nu mi-am petrecut timpul cu el, ar fi ca si cum nu ar fi existat. Prefer să rămân aici.
- Cu ce te hrăneşti?
- Magazinul de peste drum de orfelinat, îmi mai oferă câte ceva de mâncare.
- Şi....
-Şi acest loc arată aşa pentru că, dupa ce acest loc a fost închis a devenit " sanctuarul" drogaţiilor. Aceasta e singura cameră în care nu intră. Aici mă simt protejat, de el. Chiar şi acum simt că e cu mine, aici în camera. Simt cum mă priveşte.
- Nici nu ai idee.
- Poftim?
- Chuck, mulţumesc că mi-ai spus situaţia ta, dar vreau să fac ceva şi sper sa fii de acord.
- Ce?
-.................
