Telenovela fara scenariu

8

Acest capitol este dedicat sufletului meu sau mai bine zis celui ce imi ocupa sufletul. Iti este destinat tie, iubitule.

Iti mai amintesti oare de acei doi oameni care se iubeau? De acei doi oameni care si-au promis eternitate? De acei doi oameni care se vedeau zilnic si umpleau ziua de iubire si zambete? De acei doi oameni care si-au facut ceva al lor, ceva minunat? De acei oameni tristi care au reusit sa devina fericiti impreuna?

Ei bine... Acei oameni eram noi. A fost totul atat de frumos, atat de minunat. Ajunsesem nu doar sa cred in iubire, ci sa o si simt. O simteam. Simteam iubirea completa. Atat cea oferita, cat si cea primita. Simteam iubirea in cea mai frumoasa forma a ei: iubirea impartasita.

Iti mai amintesti de acea fata retrasa cu care nu aveai prea multe conversatii? Acea fata care nu spunea niciodata "nu" atunci cand ii cereai o tigara? Acea fata cu care ai stat fara a fi nevoit sa o faci si care, mai apoi, nu a vrut sa te lase singur in acea zi din inceputul nostru? Acea fata care inca din acea zi simtea nevoia sa aiba grija de tine, sa fie langa tine? Acea fata cu care ai inceput sa vorbesti intamplator ore intregi? Acea fata careia ii dadeai emotii si o faceai sa se rusineze? Acea fata care astepta sa ii spui s va vedeti dupa scoala si care zambea cand primea acel mesaj? Iti mai amintesti cum ati ajuns sa fiti impreuna si sa depasiti sute de momente grele? Iti mai amintesti cum acea fata ti-a dat tie tot ce a avut: ultima picatura de copilarie, corpul ei, fericirea ei, sprijinul ei si toata iubirea ei? Iti mai amintesti cum se juca cu tine doar ca sa te vada zambind? Iti mai amintesti cum voia sa fie cu tine peste tot si te stresa sa ai grija de tine? Iti mai amintesti de cum eram la inceput si cum m-a schimbat iubirea ta? Iti mai amintesti toate acestea sau doar cum am gresit? Cum m-am transformat in cel mai mare jeg de pe pamant si cum te-am pierdut...

Imi pare rau pentru acele lucruri. Imi pare rau pentru tot ce s-a intamplat si imi pare rau ca am mers pe drumuri seprate, desi inca avem ocolisuri comune. Imi pare atat de rau... Regret tot ce am facut atunci si as face orice sa poti sterge acel moment dintre noi si sa putem fi dinnou noi.

Mi-ai spus ca nu o vei putea face in curand, dar pe langa multe alte schimbari pe care le-ai adus in viata mea, ai readus speranta, iar ea nu a disparut nici acum. Inca sper ca vei putea sa mai ai incredere in mine cat mai curand si sa fim dinnou cum eram. Sa ne spunem cat ne iubim si sa impartim totul la doi. Sper ca te vei intoarce in acel loc fericit al nostru si ca ma vei lua de mana pentru a merge impreuna pe drumul vietii in continuare. Stiu ca sansele sa se intample sunt egale cu sansele de supravietuire a unui om bolnav de cancer in faza terminala, dar exista. Sansele exista.

O persoana apropiata mie mi-a spus de curand: "daca iti doresti ceva din tot sufletul atunci Dumnezeu, destinul, universul, sau ce vrei tu vor lucra pentru a te ajuta". Nu cred in prea multe lucruri, dar cred in puterea iubirii adevarate, iar ce a fost intre noi a fost mai mult de atat. Ce a fost intre noi a fost o legatura speciala care, fara indoiala, nu s-ar rupe asa usor. Tocmai din acest motiv sper sa te razgandesti cat mai curand si sa te intorci la mine.

Imi lipsesti. Imi lipsesti mai mult decat ii lipseste desertului ploaia, mai mult decat ii lipsesc copacilor frunzele in cele mai grele ierni, mai mult decat ii lipseste unui detinut libertatea, mai mult decat ii lipsesc unui batran bolnav de alzheimer amintirile.

Nu vreau sa te intorci la mine. Nu e potrivit verbul "a vrea" in acest moment. Imi doresc sa te intorci la mine asa cum un orb isi doreste sa vada drumul pe care il parcurge zilnic, asa cum un copil isi doreste o jucarie nou aparuta, cum un surd isi doreste sa auda tot ce il inconjoara si un mut isi doreste sa-i fie auzita vocea, cum un om in scaun cu rotile isi doreste sa alerge spre destinatie. Imi doresc si sper... Sper cum un copil abandonat spera la iubirea si afectiunea unei familii.

Ma intreb uneori cum ar fi... Cum ar fi sa te intorci la mine cum valurile marii se intorc mereu la mal, doar pentru a saruta nisipul pentru cateva secunde? Cum ar fi sa te intorci la mine cum se intorc pasarile din tarile calde dupa ce iarna s-a incheiat. Ma gandesc, uneori, ca exact la asta se rezuma acest moment: tu esti o pasare care a plecat, iar eu cuibul pe care l-ai lasat in urma si care asteapta sa te intorci dupa aceasta perioada numita "iarna".

Sti? Imi place ca inca esti langa mine, ca inca te simt, ca inca imi spui ca ma iubesti, ca inca mai avem unele momente ale noastre, dar... Dar imi e dor sa te tin de mana pe strada, nu sa te prind de brat cu teama ca ma vei respinge, sa sar pe tine fara sa ma gandesc ca te deranjaza, sa ma pun in bratele tale fara sa imi spui sa ma ridic, sa te sarut cand si unde vreau fara sa imi fie frica ca te vei trage si vei spune "nu", sa iti spun ca eu te iubesc cel mai mult si tu sa ma contrazici, sa imi multumesti in fiecare seara fara a avea un motiv, sa simt ca am un loc in sufletul si viata ta pe care nu mi-l poate lua nimeni, sa imi incurajez prieteniele cu ideea: "sti ca am trecut prin momente in care nu mai speram la nimic, dar a aparut el si a adus fericirea in viata mea", sa contrazic oamenii care spun ca iubirea nu mai exista cu gandul la tine si la cat de mult ne iubim.

Stiu ca am facut cea mai mare gresala a vietii mele, dar tu sti? Sti ca iubirea iti da puterea de a trece peste orice. Stiu ca ma iubesti, simt asta si sper ca, in curand, aceasta iubire iti va da si tie puterea de a trece peste. Ca acea iubire te va face sa te intorci. Sa iti amintesti de toate momentele noastre, cum te imploram sa ramai, sa ma ierti, cat m-a distrus acea zi. Da, poate crezi ca am trecut usor peste, dar daca tu nu ramaneai, daca aceste momente pe care le avem acum nu ar fi existat as fi fost la fel in continuare. Iubirea pe care mi-o porti mi-a dat puterea de a zambi in continuare si de a spera. Poate din acest motiv sper ca iubirea pe care ti-o port eu sa iti dea tie puterea de a da inapoi.

Macar stiu un lucru: din iubirea noastra, daca nu te vei mai intoarce, va ramane un suflet. Un suflet pe care il voi creste cu iubirea pe care tu m-ai invatat sa o simt. Un suflet care v-a creste prin noi si pe care il voi invata sa iubeasca. Un suflet care, probabil intr-un moment nepotrivit, va prinde viata si va creste in aceasta lume, numindu-ne pe noi "parinti". E ciudat sa vorbesc despre asta. Ma gandeam sa ucid un suflet care inca nu s-a nascut, dar mi-am dat seama ca este rodul iubiri noastre. E o samata a unei vieti. Nu pot face asta. Nu pot renunta la ceva ce ne-a oferit iubirea noastra. Nu pot ucide ceva nevinovat. Poate ca este ceva nepotrivit, neasteptat si poate chiar nedorit, dar sunt sigura ca se va transforma in ceva frumos.

Un copil care va creste si care va incerca sa inteleaga situatia in care se afla si o mama care ii va explica cu lacrimi in ochi cum si-a pierdut cea mai iubita persoana din cauta unei greseli. Ii voi explica, iubitule, cum mi-ai oferit totul, iar eu am gresit. Ii voi explica ce am facut, chiar daca poate voi pune in el sentimente de ura fata de mine. Poate ma va judeca pentru ca l-am facut sa creasca fara o prezenta constanta a unui tata, dar voi face tot posibilul sa nu te acuze pe tine. Tu meriti tot ce e mai bun. Meriti iubirea mea si pe a celui ce urmeaza sa apara pe lume. Meriti totul, dar poate eu nu voi fi niciodata suficient de buna incat sa iti ofer. Meriti orice din acest univers si din oricare altul, iar eu, daca as putea, ti-as oferi, indiferent ce sacrificii ar insemna ca trebuie sa fac.

Te iubesc! Te iubesc mai mult decat iti voi putea demonstra vreodata, mai mult decat iubesc orice altceva si mai mult decat voi iubi vreodata!