Drumul spre mine [+18] #vecini vol 2

Capitolul 1

Capitolul 1

Te-am văzut, mi-ai plăcut... ce rămâne de făcut?

Înainte cu câteva săptămâni

Carina

Dacă cineva m-ar întreba care este cea mai frumoasă amintire a mea, aș spune că apusul de toamnă. El este cel pe care nu am să îl uit niciodată. Multe apusuri, care în sufletul meu formează un întreg apus perfect, mi-au oferit minute pline de relaxare prin paletele de culori greu de descris. Mov sau roz, apusul de toamnă este diferit de orice alt moment al anului.

Ceea ce se întâmplă în timpul apusului de toamnă este altă poveste, care poate doar să aducă în plus o nouă nuanță acestui minunat moment al zilei. Sau al vieții.

M-am mutat acum mai bine de o lună într-un cartier rezidențial de la marginea orașului, numit New Moon, tocmai pentru că aici nu am parte de blocurile înalte care să-mi strice priveliștea mea preferată, iar de pe terasa casei mele pot să admir în fiecare zi apusul, mai ales acum, când o toamnă târzie începe în sfârșit să își pună amprenta pe cerul pastelat.

O stare de liniște mă cuprinde de fiecare dată când mă pierd cu privirea pe cerul minunat și pentru câteva secunde uit de tot. Pentru câteva secunde.

În fața mea, la piscina pe care o împart într-un spațiu comun cu alte șapte case, se joacă câțiva copii ce râd zgomotos și ignoră strigătele părinților care îi roagă să fie atenți și să nu cadă în apă.

Nu este frig afară, însă o răcoare plăcută se simte în aer, iar căldura aceea sufocantă s-a risipit în ultimele zile.

Îi salut zâmbind pe părinți și mă retrag în casă, pentru a-l aștepta pe băiatul care îmi livrează în fiecare zi mâncare. Nu îmi place să socializez prea mult și îmi ador spațiul meu privat, iar dacă ei mă consideră o snoabă din cauza faptului că nu aleg să petrec prea mult timp alături de ei pe marginea piscinei, la o bere, asta e problema lor.

Viața mea este una liniștită, mai puțin când vine vorba de orele de lucru; pentru că sunt o persoană care pune multă pasiune în ceea ce face, iar asta se reflectă atât în rezultatele extrem de bune pe care le am, cât și în salariul și bonusurile primite lunar. Să fii director de marketing al unei companii multinaționale, la nici treizeci și unu de ani, este o reușită; nu aș fi ajuns aici dacă nu munceam ca o nebună în ultimii zece ani.

Viața personală a avut și ea de suferit din cauza orelor suplimentare pe care le-am petrecut de-a lungul timpului la birou, însă nu prea mă interesau relațiile superficiale pe care le aveam, atâta timp cât cel de lângă mine nu îmi arăta suportul de care aveam nevoie. Nu aveam nevoie de un bărbat care să îmi plângă în mesaje și la telefon că nu îmi fac timp să îl văd. Aveam nevoie de un bărbat care să îmi fie alături și să mă aștepte. Da, să mă aștepte acasă la mine sau la el, și să mă ia în brațe când ajungeam epuizată după cel puţin zece ore petrecute la birou. Încă am nevoie de un astfel de bărbat. Chiar dacă programul meu s-a schimbat între timp și orele suplimentare nu mai sunt atât de multe, un bărbat de încredere este la fel de greu de găsit.

Dar lipsa unui asemenea mascul nu m-a făcut călugăriță, să nu mă înțelegeți greșit. Am parte de doza mea de distracție fără obligații și, cel mai important, fără așteptări.

Cu toată modestia din lume, nu pot să nu mă laud cu câteva trăsături moștenite de la părinți, trăsături care mă ajută să obțin cam orice bărbat îmi doresc. Că aceștia se dovedesc a fi doar niște mere frumos lustruite la suprafață, dar stricate la interior, asta nu mai este vina mea și nu am ce să le fac. Îi țin câteva partide până când încep să fie deranjanți și atunci ne luăm frumos „la revedere" și fiecare își vede de drum.