Drumul spre mine [+18] #vecini vol 2

Capitolul 2

Capitolul 2

Primul pas

După două săptămâni

Carina

Zâmbesc. Poți să spui că sunt nebună, poți să spui că am tras ceva pe nas, chiar dacă urăsc din tot sufletul drogurile, dar adevărul este că nu acestea sunt răspunsurile corecte care îmi dau această stare euforică, ci asta este reacția mea de fiecare dată după ce îl văd.

Și din ziua aceea, de parcă soarta se joacă cu mine, îl văd destul de des. Când mă duc la magazin, când plec spre birou, când mă întorc de la birou... Cred că ne-am intersectat de aproape cinci-șase ori până acum, însă nu pot spune că am simțit din partea lui o intenție de a iniția o discuție. Poate că nici nu m-a văzut în cele mai multe cazuri, dar asta nu mă oprește să nu zâmbesc ca o toantă cât e ziua de lungă după ce îl văd.

Corpul lui mare, umerii lați și talia suplă au devenit sursa fanteziilor mele în ultimele zile și, mai ales nopți, iar cu fiecare întâlnire pe care o avem, corpul meu tânjește și mai mult după el.

Un necunoscut.

Spre surprinderea mea, am descoperit într-o dimineață, când am ieșit la alergat, că stă foarte aproape de casa mea, la doar câteva străduțe distanță. Un motiv în plus să ies mai des la alergat, sperând că am să mă reîntâlnesc cu el.

Acum o săptămână, într-o plăcută seară de vineri, când soarele se pregătea să apună, dar era în momentul lui de glorie și colora tot cerul în cele mai liniștitoare nuanțe de mov, l-am văzut din nou. Dar de data asta era pe o bicicletă roșie, alături de o fetiță frumoasă foc și la fel de blondă ca el.

Tipul are copil. Și asta m-a făcut să realizez că, mai mult ca sigur, are o familie. Mai mult de atât, mi s-a părut că îl văd pentru prima dată ca pe un om normal, cu suflet de părinte, pe o bicicletă, iar asta mi-a plăcut. Din clipa aceea, pentru mine, nu mai era doar un tip care pare destul de arogant și încrezut, care umblă cu tot felul de mașini destul de scumpe, ci un om cu inimă.

Cu toate astea, imaginea lui nu îmi dădea pace. Mai ales că într-o dimineață ne-am reîntâlnit la cafenea, de data asta eu ieșeam, iar el intra în locație, și trecând atât de aproape pe lângă el, inima mea a început să bată mai tare, iar stomacul să fie străbătut de fiori ciudați când privirea lui s-a fixat o secundă asupra mea.

Ce mama naibii?! Ce mi se întâmplă?

Ascult o melodie și mă gândesc dacă e genul lui. Mă întreb ce muzică îi place. Mănânc o salată și îmi pun întrebarea dacă el ar prefera o friptură. Mă uit la un film de dragoste și sunt sigură că el ar prefera unul de acțiune sau poate o comedie.

Fiecare zi devine parcă o obsesie să aflu mai multe despre el. Trebuie să descopăr ceva care să mă facă să mi-l scot din minte, pentru că simt cum mă îndrept spre un teren mult mai periculos.

Poate era copilul lui, poate că era un nepot. Poate că are o familie, poate că e singur.

Poate că vrea să ne-o tragem. Poate că nu.

Cert e că starea asta de incertitudine nu îmi dă pace, iar eu nu pot sta departe de... el.

Mașinile din fața casei lui, spre surprinderea mea, se schimbă destul de des. Multe modele scumpe, dar niciuna care să stea mai mult de câteva zile. Deci, cu toate cunoștințele mele la poliție, nu am cum să îi aflu numele, pentru că aceste mașini sigur nu îi aparțin.

Mă învârt în cerc prin casă, când îmi vine o idee.

Ceva îmi spune că nu este genul de bărbat cuminte. După felul cum se îmbracă, după felul cum merge, după privirea pe care o are pare un pic afemeiat și asta mă determină să cred că este cel mai probabil necăsătorit și mereu pus pe vânătoare.