Drumul spre mine [+18] #vecini vol 2

Capitolul 7

Capitolul 7

Ce își doresc femeile

Carina

Parchez în spatele hotelului din apropierea biroului meu, undeva pe la Piața Romană, și rămân în mașină câteva secunde în plus, sperând ca bătăile inimii să se mai potolească.

M-a sunat îndată ce am plecat de la birou și mi-a ținut companie în minutele scurte pe care le-am petrecut pe drum, până am ajuns. Conversația m-a ajutat să mă mai relaxez un pic și unele replici chiar m-au amuzat. Am aflat că este cu doi ani mai mare decât mine și totodată am aflat care este orașul lui natal.

Observ că discutăm subiecte cu totul superficiale, iar asta mă ajută să mențin sau să menținem totul la un anumit nivel, nu foarte personal. Păstrează o oarecare distanță, așa cum a făcut când l-am întrebat cu ce se ocupă.

Doar că eu știu toate aceste lucruri despre el. Știu mai multe decât aș vrea...

Trag adânc aer în piept și cobor din mașină, îndreptându-mă cu pași hotărâți spre intrarea hotelului. Mi-a spus pe unde să intru, unde să parchez și camera în care el este deja, așa că nu îmi rămâne decât să salut politicos recepționera și să trec pe lângă ea fără alte cuvinte.

Dacă ar ști mama ce fac eu acum... Mă simt ca o curvă venită la o întâlnire cu unul la hotel! Mă simt atât de ieftină! Dumnezeule, de ce fac asta?

Mă uit în oglinda liftului pe care l-am luat pentru un singur etaj, doar să mă asigur că hainele mele sunt ok. M-am îmbrăcat într-o rochiță gri, scurtă, dar decentă, pantofi negri cu toc, iar ca bonus am o pereche de dres negru subțire cu bandă adezivă.

În timp ce mintea mea încearcă să caute un răspuns la acțiunile mele total greșite, mă trezesc că am ciocănit deja la ușa cu numărul 109.

Iar ușa se deschide... și el îmi zâmbește.

În clipa aceea toate îndoielile mele au dispărut.

Este îmbrăcat într-o pereche de blugi bleu și o cămașă albastră, pe care sunt sigură că am mai remarcat-o și am vrut mereu să îi spun că îi stă bine în ea, dar nu am avut ocazia. Azi, însă, am acest prilej, dar mă abțin de la complimente momentan, și doar îi zâmbesc.

— Bună, zice zâmbind cu încredere.

— Bună, răspund la fel.

Îmi face loc să întru și mă grăbesc să părăsesc holul întunecos, pășind astfel în camera luminată slab, pentru că draperiile subțiri, observ, sunt deja trase.

Televizorul este lăsat pe un canal cu muzică, dar renunț la a mai analiza camera destul de spațioasă, pentru că el este lângă mine.

— Eu sunt Cătălin, îmi zice întinzându-mi mâna, ca și când facem cunoștință pentru prima dată.

Adevărul este că noi chiar acum facem cunoștință pentru prima dată, până acum toate conversațiile noastre având loc doar telefonic. Și este prima dată când mâinile noastre se ating. Îmi las mâna cuprinsă de a lui și răspund:

— Carina. Ăsta e modul tău subtil de a-mi afla numele pe care l-ai uitat de când am vorbit prima dată?

Începe și râde.

— Nu.

— Dar, chiar sunt curioasă cum m-ai trecut în telefonul tău, cât să nu fie nimic suspicios când îți scriam.

— Te-am trecut „K". Așa cum erai pe Tinder.

Fac ochii mari.

— Și asta nu este suspicios?