- De ce uit mereu? Locul ăsta e refugiul meu, dacă vine cineva necunoscut o să distrugă totul, pot ajunge și la închisoare...pe viață, își zise acesta în minte în timp ce se uita pe furiș în stânga și în dreapta sperând că nu l-a observat cineva. Poate că acum e șansa mea să schimb ceva în lumea asta, voi îndrepta greșelile părinților mei și ale tuturor din generația lor, nu uita de speranță... Peste două săptămâni îmi încep cariera de redactor la ultima revistă care a rămas fără sprijin politic. Voi putea oferi oamenilor liniște. Voi fi complet imparțial atunci când vine vorba de alegeri. Nu voi pupa biserica care și-a transformat întemeietorul într-un izvor, o să încerc să îl caut pe ultimul preot ce se-mbracă în sutană neagră și nu conduce o mașină placată cu diamante. Cred voi arăta și cazurile unor persoane care își spun punctual de vedere, al lor, nu cel dictat de mase, nu va fi ars pe rug cum li se întâmplă tuturor cu o personalitate reală. Voi face multe... fie să se aducă echilibru în lumea asta... hmm, Dumnezeu poate că nu ne-a uitat, mulțumesc, șopti acesta uitându-se spre cer. Hai să termin cu visatul cu ochii deschiși, tot ce am spus se leagă prea mult de „poate", am oricum o reușită palpabilă și o port pe deget...
Băiatul se uită câteva clipe la un inel de aur pe care erau gravate literele „M" și „C" ce erau puse într-o inimă scrijelită puțin cam tremurat. Acesta era simbolul logodnei sale cu o fată pe care o cunoștea de aproape șapte ani, iar peste trei zile speră că o va vedea îmbrăcată într-o rochie albă precum penele care se scutură de pe îngerii care se uită la noi, cu milă de apă sau bucurie de foc... de pe norii groși. Își băgă încet mâna preferată în buzunarul călduros, o proteja de negura rece a nopții, era atât de întuneric încât nu se puteau vedea picăturile de lumină ale vocii stelelor. Trase aer în piept și ciocăni de trei ori în ușa din sticlă neagră aflată într-un colț al clădirii tăcute. Aceasta se deschise singură și îi arătă lui Marian camera ce-i devenise o a doua casă în ultimii trei ani. Încăperea avea pe fiecare perete câte o bibliotecă plină de cărți ronțăite puțin de colții galbeni ai ceasului ce merge singur. În mijlocul acesteia se afla o măsuță din lemn maroniu pe care era așezat un dispozitiv din care ieșea o hologramă care era setată să prezinte un post de știri. Pe o canapea din piele cafenie erau așezați cinci bărbați îmbrăcați în costume negre. Marian se apropie vioi de acei domni care sorbeau din câte un pahar de vin și râdeau de parcă ar fi câștigat fiecare câte un bilet la loterie, mulți câștigători la jocurile de noroc ajung mai săraci decât erau înainte, dar asta este partea a doua. Se așeză în mijlocul lor, începu să își dreagă vocea, aprinse o țigară făcută de el dintr-o bucată de hârtie și puțin tutun foarte ieftin, mirosea a cancer de la zeci de metri, și spuse energic:
