- Ar fi fost mai profund dacă nu erai îmbrăcat așa, spuse băiatul chicotind. Cum ar fi să ajungem în cărțile de istorie și să se povestească în principal de hainele tale de ... nici nu știu ce ar trebui să fi... Adam, este un moment important... iar tu arăți... șopti băiatul încercând să nu plângă de cât de tare își stăpânea criza de râs.
- Este casa mea! Am făcut-o din sudoarea și lacrimile celor care mi-au cumpărat cărțile! Dacă vreau... pot să merg în chiloți, iar voi nu aveți dreptul să îmi interziceți! strigă Adam într-o postură solemnă, dar nu mai rezistă și începu să râdă. Sunt comode, nu înțeleg ce aveți cu ele...
- Ai scris multe cărți la viața ta, opere care pot să învie morții și să invoce creaturi magice, spuse cel din colțul canapelei într-un mod foarte ironic. Grea e viața de proprietar de librărie... continuă acesta pe același ton.
- Noroc că vinzi și jucării acolo... cred că acum erai cerșetor dacă nu făceai asta. Bine că ți-am zis să îți faci și un site, ce te-ai face fără noi... zise cel așezat în celălalt colț în timp ce își turna cel de-al zecelea pahar de vin roșu ca sângele care curge dintr-un vis năruit în ultima clipă.
- Gata băieți! Până la urmă e casa lui... fără el nu aveam cum să facem bucata aceasta mică de speranță pe care am sculptat-o din celuloza unui arbore mort, nu ți-ai dat viața-n van copăcele... Ce frumos ar fi fost dacă ce facem noi acum nu ar fi fost considerat un atac la adresa statului, în constituție nu scrie asta, dar se pot pune sute de dovezi false într-un dosar de micuț. Băieți! strigă Marian în timp ce se ridică și se duse lângă Adam. Voi face tot posibilul să împart creația noastră oamenilor, dacă suntem destui nu vor avea ce să ne facă, voi scrie cu subânțeles unele lucruri în viitoarele mele articole. Am scris o poezie, o să încerc să ascund mai bine mesajele din ea, momentan e foarte directă, dar oamenii care vor fi destul de atenți vor realiza...
-Hai să te auzim ! spuse Adam și îl lovi ușor pe spate pe băiatul emoționa, proprietarul părea extrem de mândru, se vedea după privirea sa sclipitoare și modul în care își împingea unul dintre obraji cu vârful limbii.
- Mă simt pierdut în picături de voci de stele... spuse acesta în timp ce auzi de trei ori un ciocănit. Cine este?
Pe ușă intră nonșalant un bărbat scund, cărunt și gras. Acesta era îmbrăcat cu un costum care semăna cu o pictură abstractă în care s-au împrăștiat fără sens culorile curcubeului, rupturile așezate pe haina acestuia ar fi trebuit să arate spiritul libertin, însă prezentau cu adevărat dorința de a aparține comunității. Diferențele nu apar în dorința de a fi ieși în evidență, ci din nepăsarea față de ce este în jurul tău și ascultarea sinelui, preferabil unul care nu s-a lăsat influențat de lumea asta îngropată în valuri spumoase de argumente. Acesta se apropie de revoluționarii care încă rămăseseră blocați din cauza apariției acestuia. Luă cartea din mâna lui Adam și începu să o răsfoiască, probabil ar fi încurcat cuvântul „ordine" cu „ordonanțe", dar în cazul acesta nu ar fi fost nevoie. Aruncă „copilul" acestora pe jos și spuse cu un zâmbet ce-i arăta dinții placați din loc în loc cu aur:
- Revoluționari... l-am urmărit pe băiatul ăsta care tace.... ai rămas fără baterie? întrebă acesta retoric și îl lovi ușor peste față pe Marian care încă mai era o stană de piatră. Puteți face mulți, mulți ani de pârnaie. Deci ... micile mele genii...ce veți face? Ca idee eu nu sunt polițist, sunt doar un vecin. Voi primi mulți bani de la stat pentru a vă denunța... îmi voi lua un telefon nou, poate o pereche de ciorapi de firmă... un avion... depinde, spuse acesta și își trecu încet limba peste dinții de sus.
- Vrem doar să facem un bine...șopti Marian în timp ce îi tremura tot corpul de parcă ar fi făcut hipotermie. Domnule, vă rog ascultați-mă, nu conspirăm să cucerim lumea, suntem doar câțiva oameni care vor să repare problemele societății noastre, atât în plan social cât și spiritual. Aveți soție sau copii? Char vreți să aibă parte de problemele pe care le-am avut și noi? Nu vă cer să ne ajutați... doar să vă prefaceți că nu ne-ați văzut, spuse Marian încercând să își ascundă instinctul de a plânge de disperare.
