- Hei, poate mă ajută un zâmbet, așa spune iubita mea mereu, zise Marian energic în timp ce prietenul să plângea și își rupea părul din cap. Aș fi vrut să pot înlocui substantivul „iubita" cu „soția", murmură băiatul.
Plânsetul cerului se oprise brusc și lăsase în urmă doar băltoace care reflectau lumina palidă a cântecului stelelor și sclipirile lipsite de suflet ale apartamentelor chinuite de insomniile proprietarilor. Probabil norilor le era rușine să se plângă văzând ce probleme au oamenii. Pe un deal dintr-un parc oarecare se putea observa silueta unui băiat care pășea într-o tentativă chinuită de dans al fericirii. Acesta mergea pe o potecă șerpuită și plină de găuri, calitatea drumurilor rămăsese aceeași de peste patruzeci de ani, fluiera pe ritmul poeziei lui Marian și arunca din cinci în cinci minute câte un chiștoc în iarba umedă. La capătul drumeagului se afla o bancă de lemn, aceasta era roasă aproape până la punctul în care să se dărâme de la briza rece și puternică a aerului nocturn. Acel refugiu amărât era acompaniat de lumina argintie a lunii pline și de mirosul frunzelor unui nuc bătrân care crescuse la câțiva metri de acesta. Lângă o tufă din apropiere dormea un cerșetor care nu era învelit în sute de pagini de ziar pline de știri, acele ocheane de hârtie deveniseră o relicvă care se credea că dispăruse din uz în același timp cu motorul cu abur, ci pusese peste el câteva haine din sezonul trecut, încă mai aveau urme de sclipici. Marian se așeză de-a lungul băncii și începu să se uite la stelele timide care parcă nu mai voiau să îi cânte poveștile de aventură ale strămoșilor săi:
- Se putea și mai rău, cel puțin încă mai am țigări. Să mă duc la iubita mea ca să îi povestesc ce s-a întâmplat? se întrebă acesta într-un mod ironic, nici măcar nu șoptea, vorbea de parcă ar purta o conversație cu cineva, poate îi era silă să își mai țină gândurile în minte și voia să le scrie pe fontul trecător al aerului. Nee... Probabil se va îngrijora și îmi va strica ultimele momente de libertate, va afla atunci când mă vor aresta, dacă mă va întreba de ce îi voi zice că am furat căpșuni pentru că erau prea scumpe, zise Marian și începu să râdă singur. Îmi va fi dor de ea, sper să își găsească pe cineva mai bun decât mine... suspină acesta și se uită preț de câteva clipe la inelul de pe degetul său. Stelele cred că m-au uitat, stau și se luptă către un loc mai bun de unde pot vedea ceva cu adevărat interesant, doi prostănaci care se bat pentru locurile de parcare sau ceva asemănător, nu cred că sunt destul de intrigant încât să le fur atenția.
Cerșetorul se trezi dezorientat și îl observă pe băiatul care acaparase banca și distrusese liniștea nopții, ceva ce se mai găsea doar în acel parc. Se îndreptă cu pași împleticiți spre Marian, mirosul puternic de alcool arăta motivul pentru care bărbatul se străduia să nu cadă și să revină la somn. Acesta se așeză lângă bancă, iarba era îmbrăcată într-o haină subțire de apă, dar corpul său era rezistent la simpla răceală care putea veni; a stat luni întregi plimbându-se printre castelele fulgilor de zăpadă făcute de plânsul rece al crivățului și a fost primul care a supravegheat în atenție căderea primei frunze pictată de rugina gălbejită a timpului ce se scurge printr-o clepsidră ce se rotește o dată pe an. Scoase o sticlă pe jumătate golită și luă o gură zdravănă din aceasta; lichidul din aceasta nu se putea numi băutură alcoolică, era atâta praf amestecat în aceasta încât părea apa dintr-o mlaștină de la capătul lumii. Povestea spune că omul a fost făcut din pământ sculptat din timp și este legat de acesta pe vecie, iar știința spune că noi suntem copiii apei, făcuți din întâmplare la fundul acesteia printre norii fumului de apă, partea amuzantă este că omul a evitat mereu noroiul. Bărbatul se uită nedumerit la Marian, își pusese buza de jos peste cea de sus, suflă o briză de aer spre părul său alb și năclăit, dădu din cap dezaprobator și spuse cu o voce răgușită:
-Băiete... du-te acasă la părinții tăi, dacă ai probleme te vor ajuta ei.
