- Ți se pare! Eu radiez de fericire! Stelele, da ele... zise Marian și-și îndreptă degetul arătător către cea mai strălucitoare stea. Ele sunt cele care mă îndrumă și-mi sunt martori, dar nu le asculta mereu... pentru că știu să cânte doar din perspectiva timpului când au pășit pe pământ, iar picăturile muzicii lor sunt prea îmbibate cu amintirile vremurilor ce-au fost însemnate în cărțile de istorie, mai bine spus pe Wikipedia, sunt unele lucruri care rămân în limbajul popular o perioadă foarte lungă, char dacă nu sunt valabile.
- Cum spuneți dumneavoastră, șopti cerșetorul ușor înspăimântat.
- Mă Boschi, ți-am povestit cum mi-am întâlnit prietenii? întrebă Marian începând să își lovească vârfurile pantofilor între ei.
- Nu cred, nici măcar nu știu cine ești sau de ce vorbești cu...
- Îmi strici firul narativ, îl întrerupse nonșalant băiatul. Trebuia să nu răspunzi. Abia ieșisem din biserică, mă spovedisem, știu, toți se spovedesc acum online, dar mă ia mai ieftin așa, nu aveam păcate prea mari... deci nu îmi era teamă dacă preotul va bârfi ce am făcut, parcă a uitat toată lumea bisericească faptul că dacă spui ce ai discutat acolo ajungi în iad. Mergeam pe strada care mă ducea înapoi spre facultate, iar o mașină lovită blocase drumul, credeam că toți folosesc pilotul automat, aparent m-am înșelat. O piatră se lovește de alta, ea de un melc care cade într-un pârâu, este prins de o pasăre, îi scapă pe parbrizul unei mașini și ea face accident. Am luat-o pe un drum lăturalnic și acolo am văzut câțiva bărbați care aveau o dispută pentru o lege care fusese aprobată atunci. Nu știau pe cine să mai voteze, toate partidele lucrau împreună, erau separate doar de nume, ar fi trebuit să folosesc timpul prezent, eh, nu mai contează. Curiozitatea m-a făcut să mă duc și să intru în vorbă cu ei, restul nu mai are importanță.
- Interesant... șopti cerșetorul.
- Cred că iubita mea ar înnebuni dacă ar ști că stau la trei dimineața pe o bancă în parc și vorbesc cu un boschetar, scuze, cu Boschi-boschetarul, surâse Marian. Ar fi trebuit să fiu cel care acum bea de fericire și se uită la manifestul politicii de echilibru ca la un copil pe care urma să îl pregătească pentru viață. Eh, aparent Dumnezeu nu a avut aceeași părere. Oamenii trebuie să se adapteze după societate, să fie firi care se schimbă în funcție de împrejurări, doar pentru a putea gusta mai multe fructe zemoase din pomul care se naște în același timp cu noi și se veștejește atunci când ne așezăm în sicriu. Eu sunt de altă părere, noi suntem copii imperfecte ale creatorului, avem posibilitatea să schimbăm lumea după bunul nostru plac, nu trebuie să ne tăiem bucăți din noi pentru a-i face pe restul oamenilor fericiți, nu vreau să îi manipulez pentru a-i face să-mi îndeplinească dorințele. Omul este cel care sculptează și șlefuiește operele de artă, nu invers. Nu am vrut să las societatea să mă ciopârțească așa cum vrea, eu eram singurul care avea dreptul să îmi modific sufletul și mintea, dacă nu eram eu mulțumit de ele le transformam cu o picătură de aur făcut din stele, cu un vârf din cântecul pe care îl urmez noaptea, cu un răsărit din lecții de chitară, dans sau ce o fi, cu un sărut și cu o rugăciune. Iar m-am înșelat, ar fi trebui să fac ce mi-a spus restul lumii, acum este prea târziu. Mai bine îi dădeam banii scârbosului ăluia, murmură Marian și scuipă pe un fir de iarbă nevinovat.
-Ce naiba... nu pricep nimic... șopti boschetarul cu o față stupefiată. Ai intrat în multe...multe probleme.
